Pentru mine, invocata „Epocă de aur” a lui Ceauşescu a fost una de fier vechi. Mă refer la primele două decenii de după 1970, anul când am terminat facultatea. Stagiatura la ţară era la acea vreme obligatorie timp de trei ani. A fost o perioadă de coşmar, petrecută într-o săracă şi năpăstuită comună din Moldova. Pentru că nu ni se permitea să dăm examene de promovare spre a profesa în oraşe am mai stat alţi patru ani la dispensarul din Cornăţel, de lângă Costeşti.

Între 1977 şi 1980, după ce am susţinut un examen foarte greu, m-am specializat în dermatologie. Reîntâlnirea cu marile clinici universitare din Bucureşti a fost ca un pansament pentru suflet. Învăţam de-mi săreau capacele, soseam mereu primul la spital şi în scurt timp am fost remarcat de profesori. De două ori pe săptămână mă sculam la ora 4 dimineaţa şi, pentru că la acea vreme nu aveam maşină personală, cu un autobuz de transport în comun ajungem la Bazinul Floreasca,unde înotam timp de o oră indiferent de anotimp. Din cauza clorului din apă, după câteva luni, m-am trezit cu o eczemă rebelă în jurul gurii şi am fost nevoit să îmi las barbă. De atunci nu am mai renunţat la ea.

Brunet fiind, iar barba precum carbunele, am început să semăn cu un lăutar. Am din acei ani două amintiri legate de barba mea. Într-o dimineaţă, în drum spre clinică, troleibuzul în care eram a oprit la culoarea roşie a semaforului. Fiind în apropierea şoferului, l-am rugat să-mi deschidă uşa ca să cobor acolo. S-a uitat la mine, a zâmbit şi binevoitor mi-a spus: „Domnu’ Carabulea, ce nu facem noi pentru dumneavoastră!”

În 1981 eram de gardă în secţia dermatovenerice din Piteşti. Noaptea, la ora două, m-a trezit asistenta de serviciu chemându-mă urgent la un salon unde o bolnavă intrată într-o criză acută de nebunie, cu un ditamai cuţitul în mână, urla ameninţându-le pe alte internate că le va omorî. Îmbrăcat în halat alb, fără pic de teamă, am ajuns lângă patul ei, am rugat-o să se liniştească şi am întrebat-o dacă ştie cine sunt eu. Fiara m-a privit ca o mieluşică şi mie-a răspuns spăşită: „Cum să nu ştiu eu, părinte, cine sunteţi dumneavoastră? Vă rog să mă iertaţi!” Când am rugat-o să-mi dea cuţitul mi l-a întins imediat. Desigur, în ziua următoare am trimis-o la consult psihiatric.

Distribuie pe Facebook