Din 1990, când am ocupat prin concurs postul de specalist dermatolog în policlinica unde lucrez şi astăzi, am în cabinet o fotografie în format mare în care sunt alături de profesorul Pavel Vulcan, îndrumătorul tezei mele de doctorat. De cum îmi deschid uşa, toţi pacienţii dau cu ochii de ea, apoi privindu-mă exclamă: „Vaai, ce barbă pana corbului aţi avut!”
Între 1977 şi 1980, într-o mare clinică din Bucureşti m-am specializat în dermatologie. De două ori pe săptămână mă sculam la ora 5 dimineaţa. Nu aveam la acea vreme maşină personală. Cu un autobuz de transport în comun ajungeam la Bazinul Floreasca unde înotam timp de o oră, fie iarnă, fie vară.
După câteva luni, din cauza clorului din apă, mi-a apărut în jurul gurii o eczemă rebelă ce nu a dispărut cu orice am tratat-o. Profesorul Vulcan mi-a recomandat să-mi las barbă şi de atunci n-am mai renunţat la ea. Brunet fiind, iar barba precum cărbunele, am cam început să semăn cu un lăutar.
Într-o dimineaţă, în drum spre clinică, troleibuzul în care eram a oprit la culoarea roşie a semaforului. Fiind în faţă lângă şofer, l-am rugat să-mi deschidă uşa ca să cobor acolo. S-a uitat la mine, a zâmbit şi binevoitor mi-a spus: „Domnu’ Carabulea, ce nu facem noi pentru dumneavoastră!”
În 1981, când lucram ca specialist la Policlinica din Costeşti, în lumea medicală a circulat zvonul că titulara cabinetului 2 de la PCR le va permite medicilor să se înscrie la doctorate, dar ulterior s-a răzgândit pentru vreo 10 ani.
L-am contactat pe profesorul Vulcan întrebându-l care-s criteriile pentru a participa la concursul de admitere. Auzind că nu sunt membru de partid, mi-a spus că nu am nicio şansă. Peste câteva luni eram pe o listă de propuşi spre a intra în PCR. Am fost chemaţi spre a ne evalua un instructor de partid de la judeţ. Mie mi-a zis că am referinţe bune, dar m-a întrebat dacă am văzut că tovarăşul Nicolae Ceauşescu poartă barbă. I-am răspuns că nu un moft, ci o suferinţă de piele m-a obligat că procedez aşa. Cât despre bărboşii din Comitetul Central, am dat exemplul tovarăşului Ştefan Voitec. A schiţat un zâmbet compătimitor şi m-a asigurat că, dacă nu mă bărbieresc, nu voi intra în partid. Nu l-am ascultat. În decembrie 1989 nu mi-am distrus carnetul de membru. Cine vede azi acea fotografie este frapat de asemănarea fizionomiei mele cu cea a unui terorist islamist feroce.
Viorel PĂTRAŞCU
