Pe la începutul anilor ’80, „epoca de aur” ajunsese la apogeu. Dar paranoia era una, iar realitatea alta: scabia (râia) făcea ravagii în România. Spre a vedea cât de jalnică era situaţia în ţara în care lumea economisea săpunul, dar şi apa de la WC-uri, trebuie precizat că scabia nu-i nici alergie, nici intoxicaţie alimentară şi nici nu este cauzată de stres. Pur şi simplu e vorba de nişte paraziţi care depun ouă pe sub pielea oamenilor şi a animalelor.
Se ajunsese ca într-un cabinet de dermatologie, dacă erau zilnic 40-50 de consultaţii, cel puţin o treime dintre bolnavi să aibă râie! Se scărpinau în draci şi, fără să bănuiască despre ce-i vorba, se ungeau cu toate bazaconiile. Uneori, bătrânii de la ţară spuneau că au mai avut în copilărie şi că erau daţi de părinţi pe corp cu leşie. Mulţi orăşeni se ofuscau, considerându-se jigniţi sau spuneau că „în ziua de azi, în secolul XX, nu se poate să mai existe aşa ceva.”
La acest moment cazurile sunt rare. Suntem în secolul XXI, dar asta nu înseamnă neapărat că la capitolul igienă românii i-au egalat pe nemţi sau pe elveţieni.
… „Hai, că la 74 de ani ajunsei şi la boale de piele. N-aş fi venit, dar nu mai pot de atâta mâncărime. Sunt ţăran get-beget, n-am trăit în puf, am mai avut fel şi fel de bube, dar aşa ceva n-am mai pomenit în viaţa vieţilor mele. Cât e noaptea de lungă, mă frec cu un cocean de porumb. Pe… boaşe nu prea mă dau, că acolo e pielea cea mai sensibilă, apare sângele imediat şi după aia dracu’ te ia de atâta usturime.
Dacă s-au luat şi la nevastă? Nuu, că la vârsta noastră avem paturi separate. De trei luni durează asta şi m-a secat la inimă. Mă dau zilnic cu o tinctură de crin pe care o prepară femeia vara, că avem crini în curte. Ea mi-a zis că dacă e bună pentru ten, s-o folosesc şi io, că nu se poate să nu scap.”
Dr. Viorel PĂTRAŞCU
