Se întâmplă ca atunci când treci pe lângă cineva pe stradă să auzi o vorbă sau o expresie a acestuia care să-ţi atragă atenţia şi să-ţi dea mult de gândit după aceea. Eu am auzit o astfel de vorbă, rostită de o mamă de etnie romă către copilul ei minor: „Dacă nu stai cuminte, te dau la români!”. Prin urmare, românii erau folosiţi de către mama respectivă pe post de bau-bau. Rochia ei flutura pe stradă ca pe o alee de parc. Ochii copilului păreau înspăimântaţi. La început, vorba femeii m-a amuzat, dar mai târziu m-a făcut să mă gândesc la ce se ascunde dincolo de ea. O astfel de vorbă nu este numai formula unei ameninţări automate, o formulă de la sine înţeleasă, ci şi expresia unei prejudecăţi moştenite. În copilărie, şi eu am fost ameninţat la fel de cei apropiaţi. Numai că lucrurile se petreceau total invers: copiii de români erau ameninţaţi că vor fi furaţi de către romi. Această ameninţare este utilizată ca mijloc pedagogic de către părinţi şi este canalizată în scopul obţinerii unui rezultat educativ rapid.
În ziua aceea, mergeam în direcţia opusă celei a mamei şi copilului de etnie romă. Şi am mers mai departe cu simplul gând că faptele copiilor sunt aceleaşi pretutindeni pe planeta aceasta. Fie că ei vin de la ţară, fie de la oraş, fie că sunt români sau romi, unguri sau germani, faptele acestora sunt simple, sincere, care nu ascund nimic, pentru că ele sunt întru totul transparenţă. Sunt fapte pe care încă nu le-a alterat nicio prejudecată, nicio diferenţă dintre oameni. Sunt fapte fără istorie, fără geografie, fără rasă. În sensul că ele fac parte din aceleaşi arhetipuri ale copilăriei. Şi totuşi, personajul cu care am fost ameninţat în copilărie este o dovadă a xenofobiei majorităţii la adresa romilor. Dar, astăzi, mama de etnie romă nu procedează la fel, când trăim în democraţie? Însă ceea ce se ştie de către toată lumea, recurgerea la un astfel de personaj este universală, rolul său fiind acela de a cuminţi. Ne amintim cu toţii cum era folosită în copilăria noastră poezia „Cântec” a lui Coşbuc de către părinţi, pentru a ne cuminţi.
După ce a trecut un timp de la această întâmplare, soarta a făcut să lucrez, în calitate de psiholog şcolar, cu copii romi. Nu ştiam nimic despre aceştia. Vorba lui Liviu Rebreanu: „Aş putea începe prin a constata că nici eu, nici dumneavoastră nu-i cunoaştem pe romi”. Reprezentarea iniţială – şi perenă – a fost aceea a străinului faţă de societatea ţărănească sedentară. Romii au reprezentat de-a lungul istoriei o sursă de fantasme, spaime şi refulări, mai mult decât de înţelegere. Drept care, în afara unor studii ale lui Henri H. Stahl, ale psihologului francez Theodule Ribot şi ale lui Ion Chelcea, nu aveam în minte alte informaţii despre oamenii pe care urma să-i abordez în funcţie de sarcinile şcolare. Şi astfel, am pătruns în mediul variat al acestor copii, reprezentând o lume închisă, trăind cu superstiţiile ei de veacuri, cu legendele şi cu atmosfera ei morală. Este o lume izolată, cu doar câteva infiltraţii româneşti – în limbaj şi în moravuri. Amestecul acesta este destul de ciudat, dar el reprezintă o realitate pe care am cercetat-o mai mulţi ani.
Pe de altă parte, căsătoriile între minorii romi antrenează şi alte elemente specifice comunităţii rome, cum sunt: prezenţa copiilor la sfatul şi negocierile de afaceri ale părinţilor, dreptul lor de a lua hotărâri care să privească întreaga familie etc. Toate acestea sunt menite de a-i pregăti pe copii pentru viaţă.
Iată de ce este necesară o monografie morală şi sufletească a familiei rome, cercetând sentimentele cele mai adânci, care se menţin din generaţie în generaţie şi care persistă în câteva caracteristici puternice, ce se regăsesc intacte, după nenumărate avataruri. Şi astfel, în ciuda influenţelor moderne la care este supusă şi această comunitate, ele nu vor destrăma pânza sufletească a familiei rome. Legislaţia oficială nu prea pătrunde în comunitatea romă, pentru a împiedica căsătoriile între copiii minori. Or, pentru părinţii romi, căsătoria copiilor lor de la vârste scandalos de mici este o solemnitate la care participă cu entuziasm întreaga comunitate. Şi acest lucru se întâmplă de secole. În familiile rome, membrii sunt foarte numeroşi, uniţi, sentimentali, călduroşi şi veseli, grijulii unii cu alţii. Este vorba despre o familie cu un puternic instinct gregar, zgomotoasă şi neastâmpărată. Cel mic se bucură de o copilărie scurtă, care îl transformă într-un adult făcut la repezeală. Or, în mod natural, copilul trebuie să parcurgă anumite etape de dezvoltare fizică şi psihică de la naştere până la maturitate. Drept care, în familia romă calităţile ancestrale se transmit din generaţie în generaţie, ansamblul de instincte, aversiunile şi simpatiile se formează în afara moralei generale. Ea îşi are propria morală. Copiii romi nu-şi păstrează nevinovăţia vârstei. J.J. Rousseau spune că un tânăr care a început viaţa sexuală de timpuriu este crud şi fără inimă. Firea acestuia îl face răzbunător şi furios. Nu are nicio milă, nici generozitate; ar sacrifica şi pe părinţi şi lumea întreagă pentru cea mai neînsemnată dintre plăcerile lui. Dimpotrivă, un tânăr crescut în nevinovăţie este pornit spre pasiuni delicate şi duioase. Inima lui duioasă va fi mişcată de suferinţele semenilor săi. Iartă greşelile altuia cu bunătate sufletească.
Autor: Gheorghe Savu
