Ce săptămână (cu 3 zile de concerte) am avut la Filarmonică! Solişti de primă clasă, artişti cu un bogat palmares internaţional, prieteni – până la urmă – ai fanilor piteşteni cărora, de fiecare dată, le-a oferit daruri alese: muzică aleasă, din repertorii cu care se mândresc multe scene ale lumii.
Am avut de-a face cu personalităţi; unele care şi-au propus să aducă muzica cultă în cât mai multe medii, artişti care, prin proiectele lor, au animat scena muzicală naţională.
De ce-i iubeşte publicul
Să începem cu pianistul Horia Maxim care, joi, a interpretat, în cunoscuta-i notă, Concertul pentru pian şi orchestră nr. 2 , în do minor ; la pupitru – alt pianist, dirijorul piteştean Radu Postăvaru.
Înainte de a ne referi la concert, să ne terminăm ideea, aceea că avem de-a face cu artişti activi, extrem de generoşi, ce nu precupeţesc efortul (au colindat ţara – în oraşe mari sau mici) pentru a aduce în suflete mierea muzicii culte.
Horia Maxim a mai fost de multe ori la Piteşti. Punctăm acum proiectul său „Romanian Piano Trio”, alături de Al. Tomescu şi Răzvan Suma.
* Vineri ne-a delectat violoncelistul Răzvan Suma (cu talentatul său coleg Adrian Mantu – tot violoncelist). De data aceasta, concertul a fost un nou proiect, a avut o nouă provocare: „Vă plaCello?”
Este o serie întreagă „Vă place?”: „Vă place Bach?”; „Vă place Brahms?”; „Vă place Tango?”; „Vă place SCHU?”
Un artist tânăr, neobosit, foarte activ şi foarte apreciat nu numai la noi. Adrian Mantu, stabilit în Islanda, are un palmares internaţional excepţional. În seara de vineri ne-am simţit parcă într-un salon al privilegiaţilor, unde interpretări din Dotzauer, Boccherini, Barriere, Popper ş.a. ne-au arătat, într-adevăr, că violoncelul, în mâna unor supertalente, are virtuţi interpretative foarte diverse şi foarte plăcute.
* Luni – „Duelul viorilor”, ajuns la ediţia a VIII-a. Liviu Prunariu (Stradivarius Pahoud) şi Gabriel Croitoru (Guarneri del Gesu Catedrala), din nou excepţionali, primiţi încă o dată cu entuziasm la Filarmonică, datorită calităţii interpretative a muzicii lor.
Vioara Guarnieri – spunea G. Croitoru, referindu-se la „Dialog…” – se identifică prin rotunjimea sunetului, iar Stradivarius prin volumul mai mare.
La pian – Horia Mihail, un alt globe-trotter al muzicii bune. L-am ascultat cu preţuire şi la concertul „Flautul fermecat” (alături de Ion Bogdan Ştefănescu – flaut) şi la concertul său – turneu „Pianul călător”.
Împreună cu unul dintre marii violonişti români ai momentului – Al. Tomescu – a făcut turnee Stradivarius („Encore”, „Virtuoso” şi „Romantic”); un Al. Tomescu mereu proaspăt, inventiv, curajos („Capriciile” lui Paganini), un Tomescu cântând în gura metroului bucureştean, în mici localităţi, el, aplaudat pe marile scene ale lumii!
Din 2007, de când a câştigat concursul, s-a angajat – şi s-a ţinut de cuvânt – ca sunetul viorii Stradivarius Elder – Voicu să fie auzit în cât mai multe locuri.
Muzica românească, mai ales muzica cultă, le datorează şi le va datora mult acestor artişti devotaţi! Adevăraţi ambasadori ai muzicii.
Nestemate din şcoala muzicală rusă
Să trecem la… Rahmaninov. Concertul nr. 2 are o mică istorie. După insuccesul Simfoniei nr. 1, Rahmaninov a intrat într-o mare depresie (trei ani n-a compus nimic!). Vindecat, a scris acest Concert nr. 2, socotit, după mulţi, capodopera vieţii sale.
„Omul care nu zâmbea niciodată”, cum i s-a mai spus lui Rahmaninov, s-a impus şi a lăsat în urmă, cum sintetiza cineva, „sonorităţi luxuriante şi grandoare”.
La pian, Horia Maxim şi-a confirmat măiestria, prin obişnuita sa virtuozitate tehnică, prin sonorităţile ieşite de sub tuşeul său.
A rezultat, împreună cu contribuţia orchestrei, o muzică învăluitoare, de un romantism aparte, Rahmaninov fiind socotit cel care încheie acest curent în muzică.
Dacă Concertul nr. 2 al lui Rahmaninov este socotit drept un reper în componistica pianistică universală, Simfonia nr. 5 în mi minor a lui P. I. Ceaikovski ne aduce frământarea dintotdeauna a compozitorului rus în faţa Destinului. Este singura sa simfonie în care tema principală este reluată, ciclic, în cele patru părţi ale sale.
Interesant este faptul că tuturor instrumentelor, pe rând, le este rezervată susţinerea temei, în armonia perfectă a orchestrei. Este una dintre lucrările reprezentative ceaikovskiene.
Dirijorul Radu Postăvaru, unul dintre cei mai apreciaţi din România, a condus ferm şi eficient, cu o gestică neostentativă, un Rahmaninov „greu” şi un Ceaikovski atât de complex, cu sonorităţi atât de expresive.
Bună alegere repertorială!
