Aş fi vrut să scriu astăzi doar despre aniversarea a 28 de ani de la înfiinţarea noii serii a ziarului nostru, dar nu mă pot sustrage puternicei impresii produse de moartea regelui Mihai. Mulţi, foarte mulţi argeşeni au ţinut să fie prezenţi, într-un fel sau altul, la tristul eveniment cu reverberaţii nu doar pe rotundul ţării noastre. De unde acest interes, de unde această vibrantă manifestare de simpatie pentru un rege detronat de comunişti şi exilat tot de ei?
Păi, cred că târzia noastră solidaritate naţională exprimă tocmai regretul că, după ’89, n-am avut un rege în ţară. Crunt dezamăgiţi de mai toată clasa politică, am descoperit în noi sentimentul că putea totuşi cineva să ne ţină mai uniţi, mai solidari, mai demni, mai români. Nu-s regalist – am fost crescut şi eu, ca mai noi toţi, în dispreţ faţă de regii noştri – dar mă bântuie gândul că poate ar fi fost mai bine dacă era reinstaurată monarhia. Acum este târziu, foarte târziu, cred că problema nu se mai pune. Este vremea republicii. Dar cu oameni valoroşi, de genul Brătienilor, la cârma treburilor publice.
Altminteri, parcă dinadins marşul trenului regal printre bălăriile şi liniile ruginite ale căii ferate, prin ruina gărilor pe tot parcursul din Capitată şi până în oraşul regal a fost făcut ca să ne arate cât de neisprăviţi am fost, cât de puţin ne-a păsat şi cât ne-am bătut joc nu doar de moştenirea regală, dar chiar şi de cea rămasă de la Ceauşescu. Cum spuneam şi altădată, am privatizat individual profitul, mereu în avantajul „băieţilor deştepţi”, şi am socializat pierderile pe seama celor mulţi. Nu doar că, la Curtea de Argeş, cea mai frumoasă gară a devenit o ruină, lăsată pe mâna acestora, dar noii patroni au sustras şi imperialul candelabru la lumina căruia aveau loc festivităţile oraşului. Unde regii îşi dorm somnul de veci.
Şi-l dorm şi astăzi, contestaţi unii dintre ei. Cum este contestat şi gestul regelui Mihai că l-a arestat pe mareşalul Antonescu, pentru a salva ţara, şi a întors armele împotriva nemţilor. Care nemţi erau din sângele lui Mihai, dar dacă interesele ţării au cerut-o, a procedat şi el, ca şi bunicul său, Ferdinand. Au mers amândoi la război cu cine le garanta independenţa, suveranitatea şi unitatea ţării. Las’ că altminteri marile puteri s-au înţeles peste capul nostru, iar noi, naivii, le-am crezut. Le-am crezut şi am pornit iarăşi şi iarăşi la război pentru ţară. Şi probabil că, dacă va fi nevoie, am face-o din nou.
Revenind la înfiinţarea seriei noi a ziarului „Argeşul”, lansat pe piaţă pe 23 decembrie 1989, în focul revoluţiei, am putea spune, păstrând desigur proporţiile, că şi noi, cei de la ziarul judeţean de partid, n-am făcut altceva decât să întoarcem armele în după-amiaza zilei de 22 decembrie. N-am stat mult pe gânduri, iar cei mai mulţi dintre noi, molipsiţi şi de spiritul revoluţionar, am întors armele meseriei noastre împotriva propagandei ceauşiste. Ne săturasem de făcut cuvântări pentru tovarăşii prim-secretari, de trezit din somn chiar şi la două noaptea ca să „cântăm” realizările socialiste. Visam şi noi să trăim renaşterea ţării sub cupola libertăţii şi democraţei. Care libertate, care democraţie – din păcate, prost „grădinărite” de incompetenţi – ne-au dezamăgit.
Sigur, nu valorile noii lumii erau greşite. Vina o poartă cei nepricepuţi ori rău intenţionaţi, puşi să reevalueze, să reformeze, să racordeze o ţară socialistă la principiile economiei de piaţă.
Cu ceva experienţă profesională, ne-am dat seama că rostul nostru ca ziar nu era doar să spunem în sfârşit adevărul, ci să căutăm, să identificăm şi să promovăm oameni capabili, valoroşi, speciali, dacă vreţi, în stare să reformeze Argeşul, să-l dirijeze pe orbita progresului economic şi spiritual, a noilor valori europene, occidentale, americane. Aşa s-a născut ideea concursului „Premiile de excelenţă”, ajuns iată la a 20-a ediţie. Iar paginile ziarului sunt cea mai bună dovadă că am făcut-o scormonind după valori autentice, după cei capabili să devină elite, să fie rezerva de cadre a noii societăţi. Să devină repere, modele pentru cei care simt în ei energia de a crea, de a valoriza, cu bună credinţă şi discernământ etic. Asta şi pentru că, greşit, s-a pornit la drum proletarizând valorile câte erau în vechea societate, pe motiv că serviseră vechiul regim. Cred că pe noi ne bântuie un blestem, dacă nu două. Când ne apucăm să facem o treabă, distrugem tot ce s-a construit înainte – deşi au fost şi lucruri bune – şi ne ucidem conducătorii fără o judecată dreaptă. Aşa au procedat şi comuniştii cu elitele pe care le-au trimis la canal, aşa au procedat şi cei ce au ajuns la putere după decembrie 1989.
O idee greşită, complet greşită! Probată şi de cum arăta sâmbătă gara din Curtea de Argeş, împachetată în falduri de pânză vopsită, ca să nu se bage de seamă starea deplorabilă în care a ajuns. Probată, de fapt, de cum arată tot acest oraş regal, fostă capitală de ţară, lăsat de izbelişte de îmbogăţiţii peste noapte. Care, sub protecţia noilor legi ale economiei de piaţă, l-au deposedat nu doar de fabrica de porţelan, de cea de proteine, ci şi de un amărât de candelabru care le-a făcut să le strălucească ochii. De lăcomia care a distrus România! Şi pe care nu monarhia cred că o s-o salveze, ci rezerva noastră de bun-simţ dovedită la înmormântarea regelui Mihai. Cu acest bun-simţ, cred că a venit vremea să întoarcem armele împotriva celor care ne-au distrus a nu ştiu câta oară ţara, sub drapelul unei democraţii infantile. Şi rău pusă în operă de „omul recent” al lui Patapievici. Şi al lui Băsescu. Şi al atâtor altora!…
