Alpinistul argeșean Alex Găvan și partenera sa de ascensiune, italianca Tamara Lunger, încearcă să urce, fără oxigen suplimentar, pe K2 (8.611 de metri), al doilea cel mai înalt vârf al planetei și singurul „optmiar” rămas necucerit pe timp de iarnă. Cei doi temerari și-au făcut publice impresiile de expediție.
Alături de tehnicitatea traseului, principalele obstacole sunt reprezentate de vântul puternic și de temperaturile extrem de scăzute, în condiții de mare altitudine. Din cauza condițiilor meteo instabile iarna pe K2, orice fel de fereastră rezonabilă de vreme bună este folosită la maximum. În „jurnalul” online de pe facebook, Alex a postat, la 12 ianuarie, „o declarație de dragoste, recunoștință și iertare de la 5.000 de metri altitudine, de pe K2”. .
Minus 34 de grade Celsius
„Între timp am ajuns în tabăra de bază și ne-am și reîntors chiar după prima ascensiune de aclimatizare la peste 6.000 de metri de pe minunatul, formidabilul și marele învățător numit Chogori. Adică K2, așa cum l-a rebotezat Vestul de vreo 150 de ani încoace. Acum așteptăm următoarea fereastră de vreme bună pentru a putea continua ascensiunea în siguranță. Pentru că „siguranță” este unul dintre cuvintele cheie în fiecare expediție la mare altitudine. După ce zi de zi, clipă de clipă, cu bucurie în suflet, cu responsabilitate, strategie, tactici flexibile și cu multă blândețe faci tot ce îți este în putința ființei și chiar dincolo de asta, vârful devine doar bonusul. Vârful devine presiune doar atunci când succesul sau insuccesul personal (dar oare ce reprezintă cu adevărat, cu autenticitate, toate acestea?) este determinat de judecata celorlalți. De fapt, de preocuparea ta asupra acestei judecăți. Ea va exista oricum întotdeauna, va fi mereu prezentă atâta timp cât pe planetă vor exista oameni aflați în diferite stadii ale propriului lor proces de învățare, de evoluție și de transcedere întru iubire de sine, de semeni și de tot ceea ce există, atât cele văzute ochiului, cât si cele nevăzute, dar simțite sufletului. (…) De mai bine de o săptămână nu am mai putut zări vârful K2-ului din pricina vremii instabile. Dar asta este ceva normal în munții înalți și cu atât mai mult iarna și în acest loc, mai ales. Pentru a nu fi zburat de vânt, am strâns cortul nostru din Tabăra 1 înainte de coborâre și l-am ancorat bine de stânci. De asemenea, am ancorat cum se cuvine corturile noastre din tabăra de bază, cât și cele zece butoaie de plastic albastre ce conțin echipamentul meu și al Tamarei, dar și toate cele de trebuință pentru a face față cu bine șederii noastre aici, până la sfârșitul iernii sau atâta timp cât va fi să fie. Deși voi fi întotdeauna un minimalist, toate acestea cântăresc nu mai puțin de 320 de kilograme. Și consider că nu am luat nimic în plus. Ieri, în tabăra de bază vântul a bătut cu până la 80 de kilometri pe oră. Când scriu aceste rânduri în tabăra de bază sunt minus 34 de grade Celsius „real feel”, iar pe vârf, minus 66. Uneori, când inspiri, simți cum aerul ce îți pătrunde în plămâni doare, la propriu. Dar știu că pentru nimic în lume nu aș dori ca acum să fiu în altă parte. Sunt exact în locul în care mi-este menit să fiu și sunt nemărginit de recunoscător pentru asta. Sunt pe K2, iarna, și sărbătoresc viața.
P.S. Vă dăruiesc această fotografie pe care i-am făcut-o la 6.000 de metri partenerei mele întru înalt, Tamara Lunger, pe 4 ianuarie, imediat după ce am început coborârea din Tabăra 1 înspre Tabara de Bază. Ghețarul Godwin Austen este vizibil în fundal. Ea exprimă o firimitură din magnitudinea a ceea ce este acolo sus”, arată Alex Găvan în declarația scrisă în timpul expediției.
