Trecerea ţării noastre la democraţie nu s-a făcut în urma unei experienţe democratice pure din punct de vedere chimic. Nu s-a putut acest lucru. Multe caracteristici ale vechii societăţi comuniste au pătruns în noua ordine socială. Dacă s-ar fi urmărit eliminarea brutală a acestor caracteristici, atunci s-ar fi repetat ceea ce s-a întâmplat la instaurarea comunismului. Ar fi început un război civil şi o istorică vânătoare de vrăjitoare. Iată de ce Corneliu Coposu, Petre Ţuţea, Ion Diaconescu şi mulţi alţii au rostit toţi că îi iartă pe cei care le-au făcut rău, dar nu-i uită. Iar Ion Iliescu a militat pentru consens naţional. Şi nici punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara sau Legea lustraţiei nu s-a putut aplica în noile condiţii ale democraţiei. Aşa că politicienii noştri s-au ferit de o nouă barbarie cu riscul decadenţei sociale. Resentimentele nu-şi aveau locul şi nici timpul. Ele ar fi stimulat energii necontrolabile. Or, iertarea era atitudinea unui adevărat creştin-democrat. Nu se putea veni cu legea talionului, fiindcă ea ar fi pus în loc ceva ce s-ar fi putut repeta mai târziu. Nu era timpul de plătit poliţe individuale, pentru că societatea românească în ansamblul ei cerea o reparaţie morală.

Prin urmare, la începutul anilor ’90, societatea noastră s-a confruntat cu o problemă clasică a ştiinţelor sociale, care consta în izolarea rolului şi influenţei unei variabile într-un proces de ansamblu. Deci, prezenţa mentalităţii comuniste era resimţită în interiorul de ansamblu al noii societăţi democratice. Iar problema aceasta avea două soluţii: una revoluţionară şi alta a consensului naţional. Reprezentanţii primei soluţii erau Ioan Raţiu şi Radu Câmpeanu, iar al celei de-a doua a fost Ion Iliescu, care a reuşit să-i atragă de partea lui pe Corneliu Coposu şi pe Ion Diaconescu. Când Ion Iliescu i-a spus că „i se pune sula în coastă”, Corneliu Coposu i-a întins mâna. Coposu ducea o adevărată campanie împotriva violenţei sociale şi era prezent mai tot timpul în rândurile studenţilor, care se grupaseră în Piaţa Universităţii, intitulând-o „Piaţa golanilor”, după o expresie nefericită a lui Ion Iliescu. El le vorbea tinerilor despre pace socială şi nonviolenţă. Mai ales că unele forţe reacţionare coalizate în jurul lui Ion Iliescu au determinat venirea minerilor în Bucureşti. Iar rezultatele primelor alegeri libere au fost de partea lui Ion Iliescu, ceea ce a însemnat legitimitatea acestuia. Deci, curentul politic reprezentat de Ion Iliescu a fost consfinţit legitim de rezultatele alegerilor postdecembriste, cu o singură excepţie, cele din anul 1996. Şi acest lucru s-a întâmplat fiindcă opoziţia la social-democraţie a rămas, până astăzi, mereu deficitară la capitolul ideologie. Democraţia creştină şi liberală a fost o simplă etichetă. Liberalizantă, pe de o parte, socializantă şi populistă, pe de alta. Ideea de partide moderne, organizate, în acest ultim sfert de veac a lipsit cu desăvârşire.

Partidele de cadre au continuat să funcţioneze în toată această perioadă, chiar dacă ele s-au numit social-democrate sau liberale, conservatoare sau naţionaliste. Politica de grup, de clan, de anticameră, de camarilă personală a unui şef a rămas pe malurile Dâmboviţei. O reformă morală şi civică nu a fost posibilă. Aceste cauze explică rezultatele alegerilor ulterioare anului 1990.

Fapt important al acelor ani a fost că unii dintre foştii nomenclaturişti au avut inspiraţia de a se iniţia în afaceri. Aceştia l-au atras de partea lor pe noul prim-ministru Petre Roman şi au putut pune mâna pe economia ţării, inventându-se tot felul de metode de privatizare. Însuşi Petre Roman a declarat că industria românească era una de fiare vechi. Aşa au apărut tot felul de îmbogăţiţi, profitori ai tranziţiei, iar în judeţele ţării s-a ridicat o categorie politico-economică, denumită sugestiv a „baronilor locali”. De această categorie nu a fost ferit nici judeţul Argeş. Iată cum trecerea de la o economie centralizată la una de piaţă s-a făcut cu susţinerea politicului. În aceste condiţii facem cunoştinţă cu o economie paralelă, cu o mare şi dublă realitate, care continuă până azi. Nu este nevoie să fii economist să vezi forţa economică a unor bugetari şi pe cea a unora care activează în economia de piaţă. De fapt, la noi sunt două categorii de capitalişti, unii bugetari, care sunt români, şi alţii oameni de afaceri, care sunt străini.

Prin urmare, în toţi aceşti ani nu s-a trecut la descentralizarea administrativă, iar codurile juridice comuniste au fost valabile mulţi ani după 1990, la fel şi codul muncii, codul fiscal etc. Noile legi au fost elaborate în funcţie de interesele de moment ale celor care s-au aflat la putere. La fel şi Constituţia. Pe de altă parte, odată cu intrarea ţării în Uniunea Europeană, mulţi români au trăit cu iluzia umanistă a binefacerilor civilizaţiei vest-europene. Or, vest-europenii nu fac nimic gratuit, ei nu fac daruri, ci, dimpotrivă, acolo unde investesc un leu urmăresc să scoată mii de lei. Şi aşa am ajuns ca o ţară cu averi imense să fie locuită de oamenii cei mai săraci din Uniunea Europeană. La fel, educaţia a urmărit un interes privat al educatului, nu unul public. Cel care vrea să devină medic în România este motivat de avantajele materiale ale acestei profesii, mai puţin de vocaţie, la fel preoţii, avocaţii, procurorii, judecătorii etc. Aşa se explică migraţia îngrijorătoare a unor medici şi a altor categorii profesionale din România în ţările vest-europene. Toată lumea urmăreşte doar satisfacerea nevoilor materiale care nu au un nivel final. Or, în ţările civilizate ale Europei, educaţia are drept scop, în primul rând, un interes public şi abia apoi pe cel privat. La noi este invers. De ce această realitate? Pentru că la noi lipseşte cu desăvârşire spiritul civic. Neavând o soluţie politică la problemele sale, cetăţeanul acţionează aşa cum doreşte el, atât cât va voi el şi exact în sensul dorit de el. În astfel de condiţii nu se poate vorbi de interes public. Schimbările cele mai importante din ţară se iau peste capul lui şi acestea sunt exclusiv politice. Nici măcar nu ştie precis ce se petrece în jurul lui. Mai mult, ceea ce se întâmplă în primăria localităţii, ce se petrece cu şcoala, biserica, spitalul nu-l interesează, considerând că nimic din toate acestea nu-l privesc în vreun fel. Pare a spune că nu-i pasă şi că e treaba politicienilor. El nu are simţul proprietăţii publice. Pe el îl interesează numai familia sa. Or, un asemenea om nu este cetăţean. El nu ascultă de legi, ci de alţi oameni. Aceştia sunt alegătorii, acestea sunt rezultatele, aceştia sunt aleşii, aceasta este realitatea.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook