Zilele trecute, în Germania a fost recunoscut al treilea sex. Nu mă refer la sex din punct de vedere biologic, ci la acela cultural, adică la gen. Este vorba despre o fiinţă hibridă, nici bărbat, nici femeie. E o femeie cu apucături de bărbat sau un bărbat cu apucături de femeie. Şi toate acestea se întâmplă fiindcă familiile nu mai sunt ce au fost odată, adică adevărate fabrici de caractere umane.

Drept care, viaţa actuală a făcut din sociologia particulară a familiei o psihologie universală. Astăzi se desfac atât de uşor căsătoriile, încât începi să crezi că este vorba despre contracte de vânzare-cumpărare, nu despre căsătorie. Şi astfel, viaţa de familie se transformă într-un roman familial. Tinerii nu mai ascultă de părinţi şi vor să ia de la viaţă tot ce se poate lua din domeniul plăcerilor. Taţii lor sunt marginalizaţi şi neluaţi în seamă. Numai chestiunile financiare mai stau la baza discuţiilor dintre taţi şi fii. Taţii fără bani sunt dispreţuiţi de către fii. Aceşti tineri îşi doresc taţi cu conturile bancare pline. Retrospectiv vorbind, îmi amintesc unele scene unde părinţii se confruntau cu propriii copii. Cei dintâi erau gata să îndure orice pentru a-şi sprijinii fiii şi fiicele la început de drum, chiar dacă nu obţineau în schimb decât dispreţ şi ostilitate din partea lor. Aceşti părinţi au acceptat orice ca să-şi salveze legăturile de familie încredinţate de bunici şi străbunici. Putem spune că începând cu generaţia actuală de bunici se încheie eroismul unor generaţii de părinţi, luate în râs de actuala generaţie de tineri pentru închipuita lor credinţă că tot ce a fost înainte e vrednic de dispreţ.

Prin urmare, „al treilea sex” pune în discuţie multe dintre problemele pe care omul nu le-a moştenit, dar se confruntă cu ele. Ce fel de „probleme” agită astăzi lumea: cele de identitate individuală şi socială, problema familiei, a femeii, problemele educaţiei şi ale şcolii, probleme juridice, ale sănătăţii ş.a.m.d. Se încearcă rezolvarea lor cu cele mai diverse mijloace. În special, cu cele politice. Dar numărul celor care apar cu vreo reţetă, sau cel puţin pentru a contribui cu ceva la rezolvarea acestora, este desigur mult mai mare. Se manifestă toate nuanţele posibile de atitudini sufleteşti: optimismul, pesimismul, radicalismul, indiferenţa, dispoziţii temporale care vor să trateze chestiunea în discuţie. Însă cine poate arunca o privire mai profundă la viaţă nu-şi va putea împiedica un sentiment de îngrijorare faţă de toate aceste probleme. Este vorba despre faptul că oamenii nu au ajuns să le conştientizeze cu adevărat. Mai ales că mulţi dintre ei doresc să reformeze viaţa fără a-i cunoaşte cu adevărat temeliile. Cine vrea să facă prognoze nu are voie să se mulţumească a cunoaşte viaţa numai la suprafaţa ei. El trebuie să o cerceteze în profunzimile sale. Or, întreaga viaţă a omului actual conţine o mare parte din premisele viitorului. Dar pentru a putea spune ceva despre acest viitor, e bine ca uneori să încercăm să ne vedem ca şi cum am fi altul. Astfel am putea ajunge la propriul suflet şi ne-am putea revedea propria devenire. Sau, poate, ne-am aduce aminte de binefăcătorii noştri uitaţi.

O retrospecţie ce ar putea revela tot ce am visat despre viitorul nostru şi ne-ar conştientiza asupra faptului că omul nu poate fi propriul creator, că el nu-şi poate regăsi liniştea decât în familie, aşa cum şi-a regăsit-o şi fiul rătăcitor. Deci, pentru a spune ceva despre viitor, trebuie să pătrundem în natura profundă a familiei.

Prin urmare, problema gravă a societăţii noastre este că slăbesc firele de solidaritate familială, iar unele se rup foarte uşor. Ce se întâmplă cu oamenii în propriul mediul familial şi în ambianţa socială, cu amestecul de animozităţi şi dezbinare, de dragoste şi de suspiciuni, e greu de închipuit. Tinerii se pregătesc pentru concubinaj sau celibat. Nu eşti sigur dacă vecinul tău este un „el” sau „ea”, pentru că amândoi au aceleaşi picturi pe braţe, picioare… Tinerii trăiesc în grupuri care seamănă foarte mult cu triburile de altădată şi sunt responsabili numai de propriul lor destin. Între zidurile urbane se sugrumă tot ce vine de la natura sentimentelor, de la profilul lor sufletesc.

Ambientalul nostru este compus dintr-un zid, o cameră, strada, biroul, computerul. Cine mai observă azi cu luare-aminte rotirea anotimpurilor? Vorba domnului Goargăş, comentator pe site-ul ziarului nostru: cine mai vede azi cum creşte iarba? Există mai întâi o disociere lăuntrică, o slăbire a elementului vital care slăbeşte rezistenţa organică. E o perioadă de incubare într-o lume virtuală, în care produsul e o fiinţă-hibrid. Cât timp solidaritatea familială a rezistat şi armonia interioară a putut să ţină piept tendinţelor androgine, puteai spune sigur că acesta este un „băiat”, iar aceea e o „fată”. Mircea Eliade are o carte foarte interesantă pe această temă, pe care a denumit-o „Mefistofel şi androginul”. Adică „Dracul şi al treilea sex”. Deci, când familia s-a dezagregat, au început singurătăţile. Sub desfăşurarea decadenţei familiei trebuie citit procesul destrămării sufleteşti. Numai familia face din om un embrion de conştiinţă. Nu societatea este cea care îl face om pe copil. Numai în familie toate elementele slujesc pentru a întemeia personalitatea unui băiat, flăcăul de altădată, sau a unei fete, fecioarei din poveste. Fără aportul familiei individualitatea copilului este camuflată şi făcută după un singur tipar standardizat, fiinţe androgine, pictate la fel pe braţe şi picioare. Aceste „fiinţe” fac parte din al treilea sex.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio