Pe scena noastră politică au loc evenimente care, uneori, sfidează bunul simț, alteori legea, semn că preopinenții își îngăduie, ca demnitari aleși, puteri care nu le aparțin. Conferința de presă din 9 septembrie de la Cotroceni mi-a stârnit, ca gazetar, uimirea. Cu acest prilej, președintele României s-a transformat în agent electoral pentru Partidul Național Liberal. A zis domnul președinte, dezinvolt, liber de obligațiile legale ale postului, încălcând Constituția României: „Partidul Național Liberal este fără doar și poate cel mai important partid în ziua de astăzi (…) Eu mă aștept la un rezultat record din partea Partidului Național Liberal”. Se referea la un eventual scor-record la alegerile locale.
Se știe din practică: cine are puterea locală conduce, de fapt, treburile sub guvernul de aceeași culoare. Cine are curiozitatea poate să cunoască în amănunt rolul președintelui, atribuțiile sale, studiind articolele 90-100 din Constituție. La articolul 80(1) se spune că președintele are rolul de „mediere între puterile statului, precum și între stat și societate”. Depășindu-și rolul, Klaus Iohannis îi întoarce serviciile lui Ludovic Orban. Vă mai amintiți, desigur, jalnica slugărnicie a actualului premier când PNL l-a ales președinte al partidului pe K.W. Iohannis.
„Cine este cel mai…?” întreba, retoric, Iohannis și sala răspundea automat, amintind de o scenă din Marin Preda („Cel mai iubit dintre pământeni”): „Klaus Iohannis!!!” Era o premieră politică dezgustătoare. Acum, la conferința de presă amintită, președintele afirma, în premieră „juridică”: „Președintele poate să fie sau să nu fie membru de partid”. Așa i-a răspuns unui jurnalist care-i semnala, prin întrebare, că președintele a încălcat Constituția.
Breșa anticonstituțională a creat-o Băsescu, cel care, astăzi, apare ca Messia pe scena politică, în loc să stea – din cauza faptelor comise în cei 10 ani de președinție – în altă parte… El s-a considerat „președinte-jucător”, sintagmă care-l încântă, iată, și pe Iohannis. De fapt, acest comportament este un reziduu al vechii societăți care a întreținut „sindromul Ceaușescu”, sau cum se zice astăzi cultul „tătucului”. Ceaușescu era statul, era partidul. El decidea de la aprovizionarea populației, programul de alimentație a națiunii, la amplasarea unei fabrici, la destituirea sau numirea în funcții publice ș.a.m.d.
De aceea, Klaus Iohannis a vrut „Guvernul meu”; de aceea, la alegerile parlamentare (ca acum, la locale) o să-l auzim cerând și „Parlamentul meu”. Pandemia, dar nu numai ea, ci submediocritatea clasei politice, a întreținut cea mai lamentabilă campanie electorală. Și promisiunile au fost calpe, într-un an când, pe baza fondurilor UE, se puteau gândi proiecte de dezvoltare a României care să fi trezit interesul electoratului. Președintele Iohannis își dorește, în… subtext, și puteri executive, dar acestea nu sunt jocuri politice, ci responsabilitate față de România. Manifestă clasa politică, în întregul ei, această responsabilitate? E de ajuns să ne uităm pe ultimii 30 de ani…
