Aderenţa pacientului la tratament, termen apărut în urmă cu trei-patru ani, care tinde să-l înlocuiască pe cel de complianţă, conţine un amalgam de factori, dificil de analizat şi aproape imposibil de cuprins în spaţiul alocat tematicii. Problema este ancorată într-un complicat sistem psiho-socio-cultural şi include: comportamentul pacientului, prestaţia medicului, sistemul medical, factorii familiali, culturali şi de putere.
Acţiunea începe în cabinetul medical. Aici, medicul, indiferent de specialitate, trebuie să aibă o temeinică pregătire şi răbdare, să aloce timp suficient pentru a consulta pacientul şi a-i prezenta acestuia, transparent şi după capacitatea lui de înţelegere, bolile de care suferă, tratamentul şi prognoza lor. Dacă la plecarea din cabinet sau la externarea din spital pacientul n-a fost cucerit de încrederea în medic şi convins de necesitatea efectuării tratamentului, actul medical se consideră eşuat, indiferent de gradul de pregătire a medicului.
Aderenţa este legată de percepţia pacientului în ceea ce priveşte suferinţele lui, atitudinea sa faţă de tratament, conştientizarea bolii, costurile medicamentelor, efectele secundare ale tratamentului şi durata acestuia. Uneori i se cere să ia unul sau mai multe medicamente, permanent, cât va trăi „şi patru-cinci zile după” – expresie pe care mi-o asum, pentru convingere.
Eşecul aderenţei la tratament este determinat de factorii:
– neintenţionali: uitarea, neînţelegerea, deficitul de memorie, imposibilitatea procurării medicamentului (din sărăcie!);
– intenţionali: se simte puţin mai bine şi crede că nu mai e nevoie de medicaţie, reduce dozele medicamentelor, face o pauză (la recomandarea prietenilor sau chiar a medicului mai puţin avizat), îi este teamă de efectele secundare, îi este frică de dependenţă etc.
Neaderenţa generală la medicamente ajunge astfel la impresionantul procent de 30-50%.
Ce este de făcut pentru ridicarea gradului de aderenţă a pacientului? Căile ideale, destul de greu de pus în practică din diverse motive, ar fi:
– creşterea nivelului de încredere în medic. Extrem de pretenţioasă cerinţă şi iată de ce. În condiţiile actuale, ale perfecţionării şi înmulţirii investigaţiilor paraclinice, medicii „stau mai mult cu faţa la aparate şi cu spatele la pacient”;
Aglomerările la unele cabinete medicale, din dorinţa firească a pacientului „să fie consultat de cei mai buni medici”, duc la situaţia ca timpul alocat unui pacient la anamneză şi examinare să se scurteze, iar calitatea actului medical să scadă prin omisiune.
– creşterea competenţei medicului. Este şi necesară şi obligatorie, dar trebuie să fie însoţită de o salarizare a acestuia pe măsura calităţii şi eficienţei prestaţiei;
– creşterea salariilor şi pensiilor pentru „românii obişnuiţi”, la nivelul celorlalţi cetăţeni ai Europei. Peste 50% din pacienţii noştri nu au bani suficienţi pentru a-şi procura medicamentele prescrise;
– promovarea şi practicarea unui stil de viaţă sănătos;
– ridicarea nivelului educaţional şi cultural al populaţiei.
Unii pacienţi percep medicamentele ca pe nişte factori de perturbare a momentelor plăcute din viaţă (sărbători religioase, concedii, nunţi, botezuri ş.a.). Adeseori, oameni cu carte mi-au cerut permisiunea ca de Crăciun sau de Paşte „să facă pauză de medicamente şi să mănânce şi să bea ca tot omul”. Şi mulţi pacienţi adoptă atitudinea şi fără avizul medicului. Sunt două greşeli fatale pentru cei cu boli cronice: hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, hepatitele şi cirozele hepatice, boala renală cronică, cu creşterea dramatică a decompensărilor şi deceselor în această perioadă.
Dar v-am împuiat capul cu prea multe… Se ajunge, „după toate greşelile făcute, cu voie sau fără de voie”, la vorba din înţelepciunea populară: „fiecare doarme după cum îşi aşterne şi trăieşte după cum se grijeşte”.
Dr. Tiberiu STĂNESCU
