Nu ştiu dacă obiceiul meu de a mă gândi la viitor imediat după ce trece Crăciunul mai este împărtăşit şi de altcineva. Probabil că da. Majoritatea profeţiilor au fost făcute între Crăciun şi Anul Nou. De ce în aceste zile? Probabil că e ceva în legătură cu astronomia. De exemplu, pe 27 decembrie 1933, un pastor american a afirmat că sfârşitul lumii va fi pe 27 decembrie 2012. El a calculat timpul scurs de la potopul din vremea lui Noe şi a afirmat că în această zi va fi sfârşitul lumii. Prin urmare, imaginea catastrofei finale a pătruns atât de adânc în conştiinţa noastră, încât ne gândim mereu la ea şi îi evaluăm simptomele premergătoare. Această imagine a fost preluată şi de cronicile creştine care încep cu Facerea Lumii şi se termină cu înfăţişarea la Judecata de Apoi. Pastorul american spunea că au trecut 7.000 de ani de la potopul biblic şi că de aceea trebuie să ne aşteptăm la ziua judecăţii. Apocalipsa însă pare să ne furnizeze un alt răspuns: „Atunci când vot fi trecut o mie de ani” sau „două mii de ani”. De aici, o mulţime de concluzii.

În trecut, s-a crezut că anul 1000 va aduce sfârşitul lumii. Dar acest an a venit şi a trecut, fără să se fi întâmplat ceva. Întreaga Europă a tremurat către sfârşitul primului mileniu, dar s-a calmat brusc, imediat după trecerea acestei date presupus fatidice. În acele timpuri, uneori o vedenie era cea care punea lumea în mişcare, alteori această mişcare era pusă în joc de o mare tragedie a istoriei, ca în anul 1009, când a fost distrus Sfântul Mormânt. Astfel se imagina cum cerul se desprinde şi cade peste pământ, iar acesta din urmă se prăbuşeşte în abis; munţii urmau să se ciocnească între ei, la fel dealurile şi copacii, că vor fi cutremure, inundaţii, că Anticristul îşi va face apariţia. Această „umbră a viitorului” i-a determinat pe mulţi credincioşi să ia drumul monahismului. În pieţele publice şi în dughene erau citite scrieri religioase în care clericii, înfierbântaţi de disputele verbale, susţineau disperaţi, în diverse chipuri, sfârşitul lumii, obsedaţi fiind de prezenţe diabolice, de dualismul maniheist atât de înfloritor în acea vreme. Preoţii îi îndemnau pe intelectuali să plângă, mai degrabă decât să studieze. Numai aşa credeau ei că profanul putea fi alungat din sacru. Apăreau manuscrisele călugărilor din chilii, scrise la lumină de opaiţ; se practica isihasmul, slujitorii Sfântului Graal au devenit activi, alchimiştii reluau căutările pietrei filosofice. A apărut literatura apocrifă. În ea se regăseau Evanghelii, epistole. Fapte ale Apostolilor şi apocalipse apocrife. Totodată erau imaginate catastrofe, drame eschatologice şi erau căutate soluţii de salvare. Niciun psihanalist nu şi-a analizat vreodată visele cu mai multă ardoare decât călugării din secolul al X-lea sau al XI-lea. Apoi, s-a mutat scadenţa în anul 1666. Se ştie că numărul 666 are o semnificaţie exclusiv malefică: e numărul Fiarei. Avea să fie oare acesta „anul de taină” despre care vorbea Apocalipsa? – se întreba lumea. N-a fost să fie nici acest an. Atunci, aproape în întreaga lume s-a răspândit zvonul că sfârşitul va veni în jurul anului 2000 sau atunci când ziua de Bună Vestire va coincide cu Vinerea Sfântă.

Toate acestea au dat existenţei umane o impresie de continuă nesiguranţă.

Prin urmare, peste câteva zile, păşim în anul 2018. Şi ceva tot s-a sfârşit. S-a sfârşit un ceva considerat cândva sfânt. Este vorba despre sfârşitul paternităţii. Aceasta nu e o profeţie, ci o realitate. Tatăl de azi nu se mai bucură de statutul pe care l-a avut altădată. Iar dacă Biblia îl numeşte cap de familie, psihologia recunoaşte că femeia i-a preluat rolul. Într-o societate de consum, mama are un rol mai importat decât tata. Ea este cea care procură cele necesare vieţii de familie. Nu mai vorbesc despre situaţia în care o mamă aduce mai mulţi bani acasă. Modelul parental impus de Avraam, Iacob, Isaac, Moise, David s-a stins. Or, într-o familie tatăl este de neînlocuit, iar absenţa lui va provoca mari probleme de adaptare a copiilor, mai ales a băieţilor. Numai tatăl poate să-şi înveţe fiul să fie ca el. Mama nu dispune de o astfel de învăţătură. De exemplu, ea nu ştie cum se salută bărbaţii, ce discută bărbaţii între ei, nu ştie să-şi înveţe fiul să bată un cui într-o ulucă sau în perete, să ţină o lopată în mână, anume bărbăteşte, nu femeieşte. Iar dacă mama îl învaţă pe copil să se simtă pe sine, să se cunoască pe sine, tatăl îl învaţă pe copil să respecte regulile şi normele sociale. Dacă mama îl învaţă pe copil să fie egocentric, tatăl îl învaţă să fie bărbat adevărat. Şi ne mai întrebăm de ce societatea contemporană este atât de egocentrică? Răspunsul este dat de diminuarea, dacă nu de sfârşitul rolului tradiţional al tatălui în familie. Vorbim astăzi, aşadar, despre o lume egocentrică, în care mama are un rol predominant faţă de tată. Iar într-o astfel de lume, imaginile apocaliptice nu-şi mai au rostul. Oamenii iubesc atât de mult viaţa, încât uită că ea are şi un sfârşit.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio