Mi-a căzut în mână o carte – nu vă speriaţi, cartea asta nu muşcă, dimpotrivă, sărută! – despre o năbădăioasă de englezoaică. Năbădăioasă şi extrem de curajoasă. Care ce ispravă credeţi că a făcut? La 51 de ani, a lăsat bunătate de oraş englezesc şi a uşchit-o într-un sat de munte de la noi. Fără să ştie două boabe româneşte.

Ce a apucat-o de-a schimbat Liverpool-ul pe un vârf de deal din Măgura, aproape de „casa lui Dracula”? Păi, stenahoria de oraş, că nu i-a căzut cu tronc niciun bărbat de pe la noi, nici n-au invitat-o urmaşii Brătienilor să urce pe un tron princiar sau regal la Curtea de Argeş. Stenahoria de oraşul în care a locuit 20 de ani şi în care nu mai putea să respire de poluare, de aglomeraţie, de conflicte, de stres. Dacă este s-o credem, citind cartea („Din Liverpool în Carpaţi”, Ed. All, Buc. 2016), pur şi simplu i-a căzut cu tronc un sătuc de lângă Bran, cu păşuni înmiresmate şi cu cer senin, cu vecini blajini şi furtuni hăbăuce, cu zăpezi de un metru jumătate şi garduri care despart doar vitele, nu şi oamenii.

Sigur, scriitoare fiind, s-a aventurat la marginea lumii şi a ales un trai solitar, nu ca să-şi astâmpere setea de vampiri, acasă la Dracula, ori să crească oi şi vaci, cum ne aşteptăm unii dintre noi cuprinşi de febra capitalismului postsocialist. Creşte în schimb cărţi şi… pisici, vreo patru la număr, că au şi animalele sentimente, ca şi oamenii, sunt o „sursă de fascinaţie şi divertisment”, iar eroina noastră trăieşte altminteri singură într-o casă mai mare decât un castel englezesc. Construită din bârne şi apoi dichisită de ea şi de vecinii ei mereu săritori la nevoie, de care a prins mare drag în cei şase ani de când stă aici. De când stă şi de când ne spune că „eu, una, mă aflu aici acum, cât încă mai există aceste obiceiuri din străbuni, cât pot să văd pajişti în floare şi să privesc balansul coaselor, să simt mirosul florilor de câmp după ploaie şi al fânului care se usucă pe jos”. Şi ne mai transmite ceva foarte important nouă, celor de aici. Cartea este un teribil rechizitoriu şi totodată un avertisment pentru cei cărora nu le-a păsat de ravagiile distrugerii mediului natural, după care alergăm acum cu disperare, dornici să respirăm aer curat, să bem lapte proaspăt, să ne mai putem bucura de obiceiurile străbune înainte ca hulpava asta de civilizaţie să le distrugă cu totul. Să nu ne lăsăm, aşadar, păcăliţi de politica europeană, de consilieri europeni care n-au habar cât de „simplu, organic, sustenabil şi sănătos pentru animale, pentru oameni, pentru plante şi natura sălbatică” este sistemul nostru rural de viaţă. Sistem subminat de aşa-zisul „progres”, de „legislaţia cu ochelari de cal a UE şi de globalizare”. Este un sistem care „a menţinut pământul, pe oameni şi animale sănătoşi, un sistem sustenabil şi pe care birocraţii Uniunii Europene, din (lipsa lor de) înţelepciune urbană, teoretică şi obsesivă, fac totul pentru a-l distruge în cel mai scurt timp… şi care vin să ne spună când şi unde pot ciobanii să îşi vândă laptele şi brânza. Dacă păstorii nu pot trăi de pe urma turmelor, vor renunţa la ele, iar ciclul de iarbă-fân-vite va slăbi şi va dispărea, iar ecosistemul va face implozie”.

Procedându-se astfel, cu largul concurs al politicienilor noştri care vor să-i înveţe pe ciobani şi cu câţi câini trebuie apărată turma de lupi şi urşi, ne vom trezi, cum se şi întâmplă tot mai mult, că „tinerii pleacă de la sate, nu-şi mai doresc să imite stilul de viaţă al părinţilor; părinţii, la rândul lor, nu mai văd niciun sens în a rămâne dacă şi copiii lor pleacă, şi pe bună dreptate îşi doresc o bătrâneţe mai uşoară, fără animale de care trebuie să aibă grijă, fără iarbă de cosit, fără lemne de tăiat şi stivuit, fără ierni grele de îndurat”…

Mă opresc din citat, deşi mult misterioasa pentru mine doamnă Arabella Mcintyre-Brown le spune atât de inspirat şi de adevărat, că n-ar trebui decât să deschidem bine ochii înainte de a lua o decizie care priveşte viaţa noastră, în rural ori în urban. Odată în plus, fiindcă nu ieri, ci alaltăieri, a fost „Ziua Pământului”. Aceeaşi greşeală au făcut şi englezii cu vreo jumătate de secol în urmă, iar acum regretă amarnic, aleargă după linişte şi aer curat, după culorile naturale ale vieţii, nu după cele artificiale. „România ar mai putea încă să încerce să încetinească sau să pună capăt acestei pierderi a meşteşugurilor tradiţionale, a ecosistemului şi a nepreţuitei diversităţi naturale a valorilor vieţii de familie în mediul natural” – insistă, cu sinceritate, o englezoaică îndrăgostită de România, de valorile ei perene aflate în pericol.

Cine are ochi de văzut şi de citit s-o facă. Şi să ia măsuri. Inutil să mai comentez. Pot doar să vă mărturisesc că „fenomenul” de care vorbeşte autoarea cărţii se întâmplă aievea şi în satul copilăriei mele, unde mă întorc cu drag la fiecare sfârşit de săptămână. Dar, între altele, şi aici, după ce uliţa principală a fost asfaltată, este un du-te vino de maşini mai abitir ca la oraş, drept care m-a obligat să-mi procur un chioşc şi mă refugiez la rândul meu în fundul grădinii, dacă vreau un pic de linişte şi de aer curat. Cât o mai fi!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio