După o lungă aşteptare în nelinişte şi gânduri, fiindcă nu mi s-a dat de către secretariatul facultăţii delegaţia care să mă legitimeze pentru interviuri, analize de date statistice şi de arhivă despre românii care au avut de suferit de pe urma prigoanei comuniste, am fost anunţat, în sfârşit, că totul a fost aranjat şi că voi pleca. Era vara anului 1992. Cine îşi poate închipui mulţumirea mea? În primul rând, puteam veni în contact cu o realitate socială concretă, pe care aveam să o observ şi să o cercetez personal şi în mod direct. Un alt punct de vedere al mulţumirii mele îl constituia faptul că, mergând undeva departe de Bucureşti, aveam să mă simt liber, netulburat de atâtea griji şi nevoi, care mai mereu m-au însoţit în viaţă. De multe, de cele mai multe ori, mi-au risipit chiar şi cel mai strict necesar timp pentru liniştea mea sufletească. Ei bine, aveam acum să mă simt liber, iar puterea mea de pricepere şi muncă să o pot depune într-un singur scop, care, de fapt, oricând, oriunde şi oricât de puţin, şi-a avut prezenţa în sufletul şi în mintea mea, anume să-i cunosc pe oamenii care au suferit în anii ’50 din cauza prigoanei comuniste. Printre aceştia, în atenţia mea, se afla Adrian Marino.
Iată-mă, deci, într-o dimineaţă a unei zile senine de iulie a anului 1992, la Cluj-Napoca, intrând pe uşa casei familiei Marino. Când l-am văzut pe mizantropul critic literal Adrian Marino, mi-am dat seama că imaginea mea despre el nu era cea reală. Omul părea un sacerdot aflat într-o misiune sacră şi emana un sentiment de bunătate. Această bunătate trecea dincolo de aura carismatică a chipului său, ce reflecta cu acurateţe întreaga persoană. Era un bătrân destul de bine făcut, cu faţa conturată de nişte linii ferme. Din prima clipă, simţeai că e vorba de un om deosebit. Puteam discuta cu el despre tot felul de probleme, de la cele politice la tainele vieţii, de parcă le-ar fi cunoscut în mod direct, nu speculativ. M-am bucurat de o favoare deosebită din partea criticului, pentru că numele meu se aseamănă cu al unui scriitor local, Tudor Dumitru Savu, cu care, de altfel, m-am şi împrietenit, dar care s-a prăpădit în anul 2000, la vârsta de 46 de ani. Cu Tudor Savu, Marino se afla atunci într-o polemică nu tocmai constructivă. Şi tot atunci am cunoscut-o pe Francisc Mariana, membră a UDMR. Udemerista m-a invitat la sediul partidului din Cluj-Napoca, unde am văzut câtă înverşunare există împotriva românilor. Am văzut articole decupate de prin ziarele româneşti, liste cu români indezirabili pentru maghiari etc. Nu trebuie să uităm că eram la un an de la evenimentele de la Târgu Mureş. Francisc Mariana mi-a propus să fac sondaje de opinie în regiunea Covasna şi Harghita, necesare unei firme de sondare din Ungaria. Am refuzat-o imediat, chiar dacă am renunţat, probabil, la mulţi bani. Mi-am dat seama de pericolul în care eram atras, pentru că ungurilor le-ar fi convenit ca un tânăr sociolog român să facă anchete din care să reiasă că maghiarii din Transilvania sunt lipsiţi de drepturi cetăţeneşti.
Eram sigur că nu se vor respecta datele anchetei mele şi că se va recurge la propagandă anti-românească folosindu-se de ele. De atunci am urmărit de-a lungul anilor desfăşurarea propagandei anti-româneşti din Transilvania, care a ajuns la idei precum „miticii şi roşii” de peste Carpaţi, „galbenii şi iobagii” români din Transilvania etc. Iar la această propagandă contribuie chiar şi unii dintre români. Uitaţi-vă la posturile de televiziune din Transilvania şi vă veţi convinge! Iar zilele acestea a avut loc o adevărată recrudescenţă a anti-românismului din Transilvania, favorizată de bâlbâiala politică a unor politicieni români. O bâlbâială care i-a adus pe tineri în stradă să protesteze împotriva unei ordonanţe aberante, dar în spatele cărora unii precum Francisc Mariana, acum în jurul vârstei de 45 de ani, sunt convins că nu pierd timpul.
Revenind la Marino, acestuia i se păreau capitale câteva principii aplicate României: recunoaşterea şi respectarea riguroasă a drepturilor omului, instaurarea democraţiei, a statului constituţional şi de drept, disocierea radicală dintre stat şi naţiune, diminuarea cât mai mult posibil a intervenţiei statului în toate domeniile, el având funcţii precise doar în politica externă, apărare, comunicaţii şi colectarea impozitelor (Marino nu avea în vedere statul minimal). Stăteam de vorbă în biblioteca personală a marelui critic, spunându-i şi că vreau să-mi susţin licenţa în sociologie. El era de părere că între istorie şi viaţă există un decalaj de câteva decenii. Istoria este cea care vine în urma vieţii. Cu sociologia se întâmplă altfel: decalajul este în sens invers. Sociologia o ia înaintea vieţii. Ea anticipează evenimentele vieţii. Istoria ignoră întâmplările curente ale vieţii, în timp ce pentru sociologie este un câmp de observaţie foarte divers şi bogat. Dacă sociologul se află în căutarea lânii de aur, istoricul este în căutarea oii; dacă sociologul vede viitorul înscris în ou, istoricul vede numai oul.
Gheorghe SAVU
6 Comentarii
Elena Delia
Frumos sfarsit, n-am ce zice! Avem nevoie si de una , si de alta, cred eu…Avem nevoie uneori de incursiuni in trecut, ca sa ne explicam anumite fenomene contemporane tocmai prin repetabilitatea lor; acest lucru se poate face cu demnitate doar daca fenomenele din trecut au fost scrise „fara ura si partinire”. Dar cine-mi garanteaza mie asta, daca istoria, in general, e scrisa de invingatori? Mereu am dubitat ceea ce am citit, incercand sa inteleg motivatia si, mai ales , scopul autorului. Ma gandeam, domnule Savu, ce norocos sunteti, fiindca ati avut ocazia sa vedeti , in carne si oase, niste OAMENI pe care una ca mine nu va putea niciodata sa-i vada. Sa stiti ca v-am invidiat, intr-o anumita masura (constructiva, fiti sigur!), stiind ca ati asistat la inmormantarea lui Petre Tutea. Desi e impropriu sa spun asta, fiindca e vorba de o inmormantare, de ceva trist, dar totusi va invidiez pentru varietatea si profunzimea emotiilor pe care le-ati trait in acele momente. Ma scuzati, imi doream sa va spun asta… La fel imi treziti invidia pentru marele Adrian Marino, un alt sfant al inchisorilor comuniste. Ati stat in preajma sfintilor destul de mult, inclusiv cei din familie; mizez , astfel, pe capacitatile d-voastre de a identifica lesne si de a indeparta demonii. Demonii zilelor noastre.
Victor
Dusmanul cel mai mare vine din interior, multi dintre noi si-au vandut sufletul. Ati vazut-o pe monica macovei la televizor ce bine- ii statea langa Soros! Si sunt multe cozi de topor in Transilvania noastra. Dumnezeu sa ne ajute!
dumitrustanca
Domnule Savu va scriu in afara acestui subiect din cateva ratiuni simple sau simplificate. M-a surprins ca astazi in acest cotidian nu se sufla o vorba despre implicatiile mitingului PSD din orasul domniei voastre. Apoi mi-am zis ca daca seful avea ora la dentist dupa recenzia ,,prietenilor cu carti,, nici nu este de mirare ca acolo oricat ai scrie ceva, nu te citeste nici dracu…Dumneavoastra aveti audienta nu-i asa? Domnul Mishu are insolventa :)… Asadar pe cand un articol cu dezastrul mediatic provocat de stapanire? XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXdirijate de pe scena vor face din Pitesti locul parasit de investitii. Un oras mazilit, o scursura a societatii. Cum este posibil sa fiti singurul municipiu cu o reactie la vocea strazii?
Text editat din cauza limbajului injurios folosit.
dumitrustanca
aceasta este imaginea acestui municipiu …sa va fie rusine…mama XXXXXXXXX!
Comentariu editat din cauza limbajului injurios.
Vanator....
„Comunsit ordinar” esti tu, apatridule XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX? Cat crezi ca te mai suporta acest pamant romanesc sa-i faci umbra. Nu poti sa te aperi cu exemplul dat de un site aflat in insolventa si finantat de ….de cine crezi?
Comentariu editat din cauza limbajului neadecvat.
Nicu
Domnule Savu comentariile de mai sus îmi amintesc de vremea când eram grănicer, prin dragostea ce o purtau românilor maghearii din Satu Mare mi-a pus cițitul în coaste doar datorită faptiului că eram grănicer în plin oraș. Cu toate acestea știau de frică soldatul român. De unde atâta curaj azi ?…………Ha, Ha.