Îmi cade sub ochi o scrisoare. Trimisă colegului meu de școală primară din Canada. Tocmai când el, ca bunic, se lăuda cu nepotul său din Danemarca. Frumos ca un înger, cu zulufi risipiți blond peste gulerul cămășii. Scrisoarea asta are o poveste pe care-l rog să mi-o spună.
„Era o zi de sărbătoare – își amintește fostul maseur de la FC Argeș, Nicolae Gagiu, antrenor de atletism. Da, îmi aduc și eu aminte că era așa de bun la fugă, încât noi, colegii, glumeam că, atunci când nea Toma, tatăl lui, vrea să-l bată, ca să-l prindă, trebuia să-l alerge cu calul. Și, continuă el peste amintirile mele din copilărie – undeva într-o comună din Olt, pe drumul de întoarcere acasă, văd o aglomerare de oameni. Curios, opresc mașina, să văd ce s-a întâmplat. Un adolescent zăcea întins pe iarbă fără suflare. Căzuse din cireș și-și înghițise limba. Asta-i moarte curată, dacă nu reușești să i-o scoți imediat. N-am ezitat, am dat fuga la mașină, am luat cleștele din trusă, i-am descleștat băiatului gura și i-am extras limba pe care am ținut-o afară vreme de vreo zece minute. Că, dacă o lași liberă, o înghite din nou și nu poate să respire, moare.
Cam asta a fost treaba, mi-am văzut de drum, după care peste o săptămână și ceva m-am trezit cu o scrisoare din partea tatălui băiatului, să-mi mulțumească. Nu știu cum mi-a aflat adresa, că eu nu i-am dat nici măcar numele. Probabil mi-a luat numărul de la mașină și așa m-a găsit. Atunci, îmi oferise și o sumă de bani că i-am salvat copilul, dar l-am refuzat.”
Da, firesc l-a refuzat, fiindcă există totuși în firea noastră, a celor mai mulți dintre români, ideea să sari în ajutorul cuiva aflat la ananghie, fără să eziți, fără să te gândești la răsplată. Rezistă în mentalul nostru colectiv, în subconșientul nostru, un sentiment de solidaritate care se afirmă spontan și mai ales când este nevoie de el. Am citit despre acest lucru în chiar o lucrare de specialitate a lui D. Drăghicescu „Din psihologia poporului român”. Interesant este că trăsătura asta de caracter s-a forjat de-a lungul vremurilor de restriște ale neamului nostru aflat cumva într-un triunghi al Bermudelor, adică la mijlocul a trei imperii. Dar și mai interesant mi se pare că instinctul de salvator colegul meu spune că l-a „moștenit” de la un recuperator, fostul maseur al FC Argeș, Lucian Caravețeanu. De la care prin ’78 a preluat și ștafeta de recuperator al sportivilor pe teren, când apărea o problemă de sănătate. Lui ar trebui să-i fie recunoscător Ene Niculae, rezident în Canada, pune punct discuției noastre Nicolae Gagiu, bunic mândru de minunăția de nepot, nu de gestul său, altminteri firesc.
Ce m-a îndemnat să aștern aceste rânduri pe hârtie? Păi, ideea de a oferi un model de comportament care, să recunoaștem, ne definește pe noi, românii, și care trebuie cultivat, dus mai departe de generațiile mai tinere. Așa, peste vreme, ne vom regăsi pe noi înșine și ne vom recunoaște, nu ne vom topi fără urmă în creuzetul european. Unde spiritul mercantil înflorește. Din păcate! Și, dacă nu mă credeți, urmăriți cum se desfășoară negocierile privind alcătuirea bugetului european. Dar poate că totuși nu stau lucrurile așa, poate că punem noi prea mare preț pe sufletul nostru național. Păcat pentru care autorul primei mari monografii a sufletului nostru național a avut de suferit. E adevărat, în regimul trecut, când mișcarea etnopsihologică nu se afla la mare preț. Asta ca să vorbesc și eu negustorește.
M. VERNESCU
