Ţin în mână o carte veche, cu doar câteva pagini îngălbenite şi cu mai toate rândurile şterse de timp, fiindu-mi greu să descifrez ce scrie. Dar, iată, o însemnare clară, scrisă de autor: „Atât cât i-a trebuit lui, a avut de toate, mai ales că el nu putea duce o slujbă la stat”. Este o cărticică scrisă de Titu Maiorescu despre Mihai Eminescu. Criticul era de părere că Eminescu nu a dus-o tocmai rău din perspectiva condiţiilor de viaţă. După Maiorescu, spun eu, nu poţi figura în bugetul statului dacă nu îndeplineşti o slujbă. Or, a fi poet genial nu e o slujbă. Şi, drept consecinţă, Eminescu nu trebuia să fie susţinut de stat. Aşa cum, mai târziu, nici Lucian Blaga nu trebuia să fie încadrat în câmpul muncii, căci nu era comunist. Când o prietenă i-a spus lui Blaga, în anii ‘50 ai secolului trecut, să accepte ideologia marxist-leninistă „Acceptă şi ajungi tot ce vrei”, acesta i-a dat următorul răspuns: „Nu-mi place că-s dogmatici. Mie mi-e urât de dogmatici!” (I. Oprişan).

Pesemne, conducătorii noştri cred că prin societate mişună numai oameni de geniu, de aceea ei sunt făcuţi ba revizori şcolari, ba bibliotecari, ba jurnalişti… Din întâmplare, Mihai Eminescu ar fi putut îndeplini şi o slujbă, aceea de profesor universitar. Şi chiar cred că ar fi fost mai bun profesor de filosofie decât Maiorescu însuşi. Însă genialul nostru poet nu putea să aspire la o catedră universitară „fără să fi dat mai întâi cu mătura peste ceva castane, fără să fi tăiat pe undeva ceva frunză la câini…” (filosoful George Pişcoci-Dănescu). Eminescu a fost un biet prizonier al celor puternici, care căutau numai să se folosească de firea lui sensibilă. Iar dacă el va trăi, chiar dacă a murit „nebun”, vor fi mulţi care vor muri, chiar dacă au trăit sănătoşi. Şi de pe urma nebuniei lui mulţi au profitat. Or, dacă marele nostru poet şi-ar fi distrus poeziile, mulţi dintre literaţii cunoscuţi astăzi ar fi fost şomeri. Aşadar, Eminescu a trebuit să moară nebun şi pentru că nu avea ce mânca. Ca să-şi poată asigura traiul, el a fost silit să-şi înlocuiască avânturile poeziei cu acea proză de toate zilele „a sterpelor lupte de actualitate” (Hasdeu). Poetul nostru naţional şi-a hrănit epigonii, iar el a suferit de foame. Au fost nopţi pline de frământări lăuntrice, în care poetul îşi trăia deşertăciunea „pentru o ticăloasă pâine”.

La fel, Constantin Noica nu a avut niciodată o catedră universitară, adică o slujbă la stat. Vorba lui George Pişcoci-Dănescu, lui Noica i-am dat haine vărgate! Catedrele şi onorurile filosofice le gestionau, la ora respectivă, filosofii plătiţi de ţară, chiar trimişi la burse prin străinătate, care acum fac apologia eului personal. Or, creatorii remarcabili ca Petre Ţuţea, Nae Ionescu, Lucian Blaga, au rămas pe dinafara filosofiei oficiale. Sigur, Maiorescu a fost o capacitate intelectuală, scriitor concis, orator de forţă, de o remarcabilă cultură, însă el nu era un spirit profund şi nici creator, după cum sunt de părere unii dintre criticii săi cei mai importanţi. Ordinea era în gândirea şi simţirea lui mai mult decât orice altceva. Şi, la fel, se crede că dacă Eminescu, în loc de a munci în presă ca un hamal, ar fi avut asigurată existenţa şi ar fi putut să se consacre liniştit studiului, meditării şi creaţiei, ar fi sfârşit, fără îndoială, prin a fi un geniu recunoscut peste tot în lume.

La fel, dacă Lucian Blaga ar fi fost lăsat în pace de către puterea comunistă chiar în plină maturitate creatoare, filosoful nostru ar fi primit mai mult ca sigur Premiul Nobel. El clasându-se, din păcate, pe locul doi din cinci concurenţi la primirea acestui premiu.

Prin urmare, în vorbele lui Maiorescu despre Eminescu că „a avut tot cât i-a trebuit”, străbate ceva din prejudecata oamenilor ajunşi şi care nu cunosc adevărata realitate, iar ei par să ne spună că astfel de oameni, dacă am considera că există, precum poetul nostru naţional, să fie bucuroşi că nu au murit de foame. Unii dintre apologeţii lui Maiorescu sunt de părere că maestrul lor ar fi renunţat de bună voie la o activitate creatoare, fiindcă şi-ar fi dat seama că, în ţara lui şi în timpul lui, ar fi primat problemele practice. Or, dimpotrivă, omul înzestrat cu genialitate nu poate stăpâni astfel de probleme practice, ci e stăpânit de ele. În cărţile scrise de Maiorescu se întrevăd ideile unor autori străini, pe care el le vulgarizează, pentru a fi înţelese de câţi mai mulţi dintre corifeii lui fără un strop de genialitate.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio