Starea în care se află satul românesc astăzi, ca urmare a depopulării masive, nu poate conduce la ceva bun. Satul românesc moare, își pierde pulsul acum, sub ochii noștri, iar noi suntem complici la acest omor. Nu sunt vorbe dure, pentru că în sate mai sunt doar bătrânii noștri care au rămas singuri, ca niște steaguri de luptă uitate pe terenul câștigat în război, un simbol care spune: aici noi suntem stăpâni.
Plecarea tinerilor noștri peste hotarele țării, în căutarea unui loc de muncă, la studii, nemulțumiți de ce le mai oferă statul român, la care se adaugă dorința celor rămași în țară de a se concentra în orașele mari, unde se câștigă mai bine și se găsește mai repede de muncă, a lăsat ulițele pustii. Doar bătrânele noastre mame și trudiții noștri tați au rămas și țin lumina aprinsă, ca un far pentru copiii lor care se întorc acasă doar de sărbători.
Mai aflăm în unele familii și copiii rămași fără părinții lor plecați la muncă, o situație care creează stări și sentimente aproape la fel de tragice ca un război, care n-i răpește pe cei dragi. Mai sunt și copiii pe care românii îi iau cu ei afară, îi duc la școli în străinătate, ajung să prindă câte ceva din cultura, limba, valorile, educația acelei țări, după care, unii se întorc. Aceia sunt apoi condamnați la o pendulare continuă între două sisteme de educație, între două civilizații diferite, nefiind perfect adaptați niciuneia, un fel de între luntre și punte. Nu-și mai găsesc locul aici, dar nici nu aleg să plece.
Bucureștiul, un oraș proiectat pentru 1 milion de locuitori, în care trăiesc astăzi, oficial, peste 4 milioane, la care se adaugă circa 1 milion de vizitatori zilnic, este sufocat de un trafic în care mașinile rulează cu 10-20 km/h. Blocurile au ocupat tot, s-a construit nebunește, într-o dezvoltare pe orizontală care nu poate fi preluată de străzile gândite cândva, demult, pentru un autobuz, un troleu și cele câteva mașini care circulau, când cele cu numere cu soț, când cele fără soț, și doar când mai aveau ceva din rația de benzină.
Trăiesc un șoc ori de câte ori vin de la București și ajung pe ulița satului: aici am spațiu, aici simt că pot să respir, aici simt că aș putea găsi oameni care mă cunosc, nu acei necunoscuți lângă care mă înghesui în metrou sau în trafic. Aici soarele e mai cald, iarna e prezentă, zăpada nu e topită de angajații primăriei, aici e loc pe bancă să te oprești de vorbă cu vecinii, aici ai timp să stai cu mama și cu tata. Aici aud glasul pământului, dar răsună tot mai slab pentru că și noi, și vecinii noștri am plecat departe: la oraș sau peste graniță.
Delia DUMINICĂ
