Tragedia de la „Colectiv” ne mohorăşte sufletele. La sfârşit de octombrie. Au murit aici tineri nevinovaţi, arşi de vii. După patru ani, niciun vinovat. Incompetenţă, nesimţire, impostură la vârf? Presa revine cu subiectul pe tapet, politicenii tac mâlc, cei cu musca pe căciulă, desigur, iar ceilalţi acuză. Reality show! Se destupă sfincterele cu adrenalină. Durere şi spectacol pe sticlă, pe pagina tipărită! Val de adrenalină pentru amatorii de senzaţii tari.
Să se aprindă luminile, să cânte muzica! Actorii pe scenă! Că începe, la Piteşti, Festivalul teatrului de studio. Cel gândit, la propriu, arhitectural, şi regizoral, de Liviu Ciulei. Şi continuat astăzi, îndrăzneţ şi inovativ, de directorul Teatrului ”Al. Davila”, Nicolae Poghirc, care invită aici trei nume de rezonanţă: actriţa Maia Morgenstern şi regizorii Andrei Şerban şi Alexandru Dabija. Oameni de teatru cu prestigiu. Vedete, ce mai! Autentice, nu făcute peste noapte de televiziuni. Oameni cu experienţe senzaţionale.
Şi pe scenă, ca şi-n viaţă, vrem adrenalină. Vrem catharsis, vrem emoţie, durere, teamă, pericol, euforie. La urma urmei, gusturile noastre culturale sunt cele care ne definesc. Că sunt gusturi alese sau ordinare, ţine de firea noastră, de educaţia noastră, dacă vreţi, chiar de inteligenţa noastră. Cel mai bun sau cel mai prost spectacol de teatru ori de film găseşte ecou, declanşează emoţie pe potriva receptorului. Rezonez la ce-mi place mie, pentru că gusturile nu se discută. Dar, ce-i drept, se educă, fiindcă altminteri am fi rămas şi azi cu plăcerea sângeroasă a uciderii gladiatorilor în arenele romane, spre ”deliciul” patricienilor. Dar mai ales al plebeilor, cărora li se oferea astfel circ alături de adrenalină pe pâine. Drama, tragedia emoţionează şi astăzi ca şi pe vremea lui Eschil, Sofocle, Euripide. După preferinţe, după gust, mergem la teatru să vedem Antigona ori Medeea. Să vedem cum Antigona şi-a îngropat fratele, respectând cutuma şi neglijând porunca regelui. Punându-şi astfel viaţa în primejdie. Tot adrenalină degajă în noi, spectatorii, interpreta Medeei, care-şi ucide fiii pentru a-i produce o durere şi mai mare soţului trădător. Se răzbună, iar răzbunarea este dulce, deşi se spune că este arma prostului. Iată că grecii vechi cochetau cu prostia.
Dar, la noi, chestia asta cu prostia este mai la ea acasă decât oriunde la politicieni. Nu-i bai că mulţi dintre noi ne dăm în vânt după violuri, asasinate, torturi gen Caracal, fiindcă simţim nevoia să ne vedem temerile noastre interpretate sau răzbunate pe scenă ori la televizor! Bai este că nevoia de a se da în spectacol o simt mai abitir oameni politici. Am scris ”oameni”, nu oamenii politici, fiindcă între ei sunt şi inşi care dovedesc că au simţul măsurii, bunul simţ odată ce au intrat în politică. Au intrat, evident, cu scopul de a ne face fericiţi pe toţi, de a ne procura cu deciziile lor tot binele din lume. Şi dacă unii n-o pot face, se dau în spectacol, precum Nero care a dat foc Romei, pentru a se bucura de privelişte cântând la harpă. Emoţie estetică, adrenalină! Ce contează că arde capitala celui mai mare imperiu al lumii. Să ardă, că asta e plăcerea unui împărat, obsedat de putere şi, mai ales, de celebritate.
Urmând modelul unora dintre strămoşii noştri latini, atunci, să se facă praf, astăzi, şi draga noastră de ţară, dacă ”pohta ce-am pohtit-o” este să fiu preşedinte. Eu, care am mai fost, ori eu care o să fiu, fiindcă ”m-am enervat”, fiindcă vreau ”să mă distrez” ori să mai ”fac şi altceva decât actorie”. Că viaţa ne-a mai oferit şi preşedinţi actori. Şi n-au fost cei mai răi. Aveau măcar o brumă de cultură, ba chiar şi simţul limbii. Ca să nu-şi bată joc de ei oamenii care ”cumpărau cerneala cu butoiul”. Adică, noi, presarii. Altminteri, mai ales pentru ei, liderii politici, sunt valabile vorbele lui Nietzsche care nu glumea când spunea că dacă priveşti suficient de îndelung într-un abis, şi abisul te va privi pe tine. Nu ştiu dacă nu greşesc, dar am sentimentul că unii dintre candidaţii noştri la preşedinţia României sunt torturaţi de proprii lor demoni care-i împing să devină cu orice preţ lideri politici. Chiar cu preţul de a deveni ridicoli, de a se da în spectacolul admirat de mentalitatea de turmă, de a-i distra pe cei din jur, că aceştia sunt funcţionari de cabinet ori fani pe internet.
La urma urmei, nici asta n-ar fi o problemă. Trăim în ţara tuturor posibilităţilor şi fiecare este liber să se facă de râs cum poate. Candidând şi la preşedinţia României. Dar grav, mult mai grav este că unii dintre lideri sunt şi astăzi convinşi, ca şi-n Roma de altădată, că talentul lor de lideri merge mână-n mână cu cel de artist. Iar astfel, nu atât demnitatea lor de lideri are de suferit, cum bine observa în ”Ghidul antic al vieţii moderne” englezoaica Natalie Haynes, cât arta în ceea ce are ea mai nobil, mai rafinat, mai frumos. Altminteri, mesajul poate fi fermecător şi pentru cei care recurg la pop culture, la cultura populară ori la fiorul declanşat de cea mai rafinată artă. În definitiv, şi pe ei, ca şi pe noi, cultura ne defineşte. Că avem sau nu simţul umorului, că iubim satira ori tragedia antică ori suntem oripilaţi de tragedia de la „Colectiv”-ul contemporan nouă. Râdem sau plângem, dar din păcate avem liderii pe care-i merităm. Suntem noi mai brejii când ne dăm în vânt după spectacolele senzaţionale de la reality show, de la breaking news la televizor? Ai căror suporteri suntem. Vorba ceea, mă întreb şi eu, nu dau cu parul. Dar încerc să profit de spectacolul ”O lecţie de bune maniere” jucat ieri la sala Studio a teatrului nostru. Încerc şi-i invit şi pe alţii să profite, fiindcă pot să-şi procure adrenalină de calitate la ”Legături primejdioase”, spectacol în care vom recunoaşte scene din viaţa cotidiană. Ba, mai mult, le putem discuta apoi cu prietenii, cu colegii de muncă, mândrindu-ne că am fost la teatru, că ne place… cultura. Ba, chiar că ne defineşte. Greşesc?
Curat adrenalină pe pâine! Mai ceva ca la fotbal, unde FC Argeş ba este, ba nu este. Şi dacă nu este, nici fior nu este. Mai bine la teatru, că este ceva mai mult la festival, toamna asta. Şi mai bun! Zic şi eu, dar nu ştiu dacă am dreptate întru totul. De văzut!
