Mărturisesc aici, spre ruşinea mea, că abia săptămâna trecută am ajuns să văd barajul Pecineagu, deşi îmi place să mă laud că am călcat, ca jurnalist, mai toate locurile din judeţ unde s-a construit ceva important. Desigur, mai toate, pe vremea ailaltă, când m-am născut şi eu – să fie oare asta o vină! – fiindcă azi mai mult se vorbeşte şi mult mai puţin se construieşte.

Şi, mărturisesc din nou, după ce am bătut cu pasul ori cu maşina, câteva zile, locuri şi peisaje splendide din munţii noştri argeşeni, m-am simţit mândru că sunt, că am fost contemporan cu cei care au construit barajul Vidraru şi Pecineagu, drumul naţional alpin Transfăgărăşanul, salba de hidrocentrale de pe Argeş. Şi câte alte entităţi economice vândute la fier vechi. Desigur, nimeni, de unul singur, nu-şi poate scrie numele pe un baraj, pe o hidrocentrală, pe o uzină ori pe un drum, fiindcă zidul ar roşi. Prin extensie, cu atât mai mult n-ar trebui s-o facem noi, jurnaliştii. Dar, contrar acestei păreri, eu, unul, cred că asta-i menirea noastră: să-i aducem şi astăzi în atenţia publică pe cei care au dus creaţia la cote aeriene ori subterane tot mai înalte. Creaţie care ar trebui să ne umple de bucurie, de mândrie că noi, argeşenii, noi, românii, am putut face aşa ceva. De la proiectare şi până la realizare, până la punerea în operă, adică la construcţie, lucru care a cerut creaţie, imaginaţie, chiar sacrificiu.

Da, sacrificii! De pildă, la construcţia Transfăgărăşanului, de la inaugurarea căruia au trecut, din 20 septembrie 1974 şi până astăzi, 45 de ani, au pierit, iată, nu mai puţin de 40 de vieţi din rândurile armatei române. Măcar numele acestora, cu adevărat eroi, ar trebui să fie reamintite cu fiecare aniversare, cu fiecare sărbătoare, cum încearcă să o facă, între alţii, ing. Constantin Samoilă, artist plastic. Pe monumentul ridicat la km 102, a redat, în metaloplastie, inspirat, imagini semnificative din bătălia purtată cu roca dură, cu teama de gol, cu vitregiile vremii pentru construcţia Tansfăgăraşanului. Fostul director al Drumurilor Judeţene, ing. Ioan Gheorghe, un nume de prestigiu la nivel naţional, reamintea – la festivitatea desfăşurată cu acest prilej la km 102 şi la care au participat reprezentanţi nu doar din Argeş, ci şi din Sibiu, Braşov, Rm. Vâlcea – că au fost patru etape. Prima etapă, a început în 1965, cu organizarea de şantier şi pietruirea unui drum de contur a lacului Vidraru inclusiv până la Cârţişoara. A doua, în martie 1970, a demarat cu construcţia spectaculosului Transfăgărăşan, la care au lucrat militari din Regimentul de Geniu din Rm. Vâlcea şi Alba Iulia. În a treia etapă, care a durat trei ani, a fost executată construcţia propriu-zisă a Transfăgărăşanului şi a tunelului de la altitudinea 2047 m, cu trupe de geniu din Brigada 35 Drumuri şi Poduri a Armatei Române, precum şi cu lucrători civili. Cea de a patra, mai uşoară, a presupus construcţia de copertine, de parapeţi, de baze pentru deszăpezire, consolidări de terasamente, de versanţi, întreţinerea drumului naţional alpin ş.a.m.d., realizate de constructorii şi drumarii argeşeni.

Toate bune şi frumoase, la un moment aniversar. Din nefericire, cine circulă azi pe un Transfăgăşan prăbuşit în bună măsură are sentimentul că nu suntem în stare nici să „vopsim” – cum ar fi zis Nicu – ceea ce am construit în defunctul regim. Şi aici este „buba” noastră cea mai mare, care tare ne doare. Îmi amintesc că în urmă cu vreo doi ani, la cabana „Valea cu Peşti”, a avut loc o întâlnire a parlamentarilor cu ministrul Finanţelor de atunci şi de astăzi, Eugen Teodorovici, care a promis banii necesari pentru reamenajarea şi modernizarea Transfăgărăşanului. Între timp, ministrul a zburat din funcţia respectivă, iar promisiunea a rămas, ca atâtea altele, o… promisiune. Dar, dacă tot a revenit în funcţie, poate îşi aduce aminte ce a promis şi, iată, are prilejul să se ţină de cuvânt.

Altminteri, admirând barajul de la Pecineagu – construit din anrocamente, cum scriau atunci, în ziarul judeţean, colegii mei Dan Biţică, Marin Ioniţă şi Gh. Măcăneaţă – n-am cum să nu ridic şi eu pălăria în faţa celor care au construit nu doar impresionante palate de cleştar, ci şi ingenioase lucrări de hidrotehnică, o fantastică reţea de drumuri şi de tuneluri prin care şuvoaiele de ape să fie dirijate în turbine, de unde să ţâşnească apoi şuvoaie de lumină. Oricât am strâmba azi din nas, că toate astea s-au făcut în „Epoca ceauşistă” şi că nu dă bine să mai scriem despre ele, trebuie să recunoaştem că adevăraţii autori ai respectivelor creaţii, realizate la cote înalte, sunt fiii acestei naţii. Care fii, pentru că azi nu mai găsesc aici de lucru, au plecat peste fruntariile ţării. Dar nu de voie, neapărat, ci de nevoie! Unde sunt azi marile proiecte naţionale de care ţara are atâta nevoie şi la a căror realizare să-i invităm să ia parte? Mi-aş dori să aflu că există aceste proiecte în agenda candidaţilor la preşedinţia României, care văd că ies „pe sticlă” doar ca să se înjure unul pe altul.

Dacă aş da în mintea lor, ar trebui să le arăt obrazul şi, eventual, să le trag şi eu, aici, o înjurătură. Dar n-o fac, că nu e civilizat. Scriu doar atât: vai de mama noastră! Ca să nu zic a lor! Şi asta pentru că n-au fost, nu sunt în stare să înfrângă blestemata asta de gravitaţie care, de 30 de ani, ne trage în jos, după ce am atins cote înalte de creaţie românească. În mult hulitul regim! Păi, ne lăudăm că suntem europeni, dar n-am fost în stare să construim o autostradă de la un cap la altul care să ne conecteze şi rutier la Occident.

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio