Precum toţi ceilalţi muritori, medicii au probleme de sănătate. Când este vorba de o gripă, de o criză de sciatică sau una hemoroidală, mai merge. Trecând prin stagii făcute prin diverse clinici, studentul medicinist vede suferinţe de tot soiul, adeseori ipohondria îl cuprinde şi, părându-i-se că are probleme, ba cu tiroida, ba cu inima sau cu colonul, intră în panică.
Apoi, la maturitate, după ani mulţi de carieră, când au cele mai banale simptome, medicii nu se gândesc decât la nenorociri, iar teama de boli incurabile îi paralizează psihic. În virtutea faptului că una este să tratezi zilnic suferinţa altora şi altceva este când e vorba de tine.
Pentru mine ca medic, confraţii de orice specialitate sunt cei mai dificili pacienţi. Vin cu lecţia învăţată de acasă, îţi pun o mulţime de întrebări, îi simţi că sunt tensionaţi şi că după ce pleacă de la tine se vor mai duce şi pe la alt cabinet. În plus, în lumea medicală este cunoscut faptul că medicii fac adeseori forme rare de boli, adevărate ciudăţenii, greu de tratat sau incurabile.
Nu de puţine ori am întâlnit medici care au început un tratament în stadii tardive ale unor boli. Nu-i vorba de neglijarea propriei persoane, ci de spaimă şi amânare.
Trăită în ultimii 30 de ani printre bolnavi, învăţată cu cele mai cumplite boli, o purtătoare de halat alb, când a venit la noi, era pur şi simplu pierită. Aproape nu mai putea să-şi spună numele şi vârsta.
Era un caz rar şi spectaculos în sensul rău. De câţiva ani, pe toracele posterior îi apăruseră câteva pete de culoare roşie cărora nu le-a dat importanţă. După care, în acel loc i-a crescut o formaţiune tumorală dură, de culoare castaniu-negricioasă. Când am văzut-o, „bazaconia” era cât o gogoaşă înfuriată. Boala se cheamă Micozis Fongoid şi este o formă de leucemie pe care un practician s-ar putea să nu o întâlnească niciodată în carieră.
Dr. Viorel Pătraşcu
