Da, citesc, citesc şi iarăşi citesc. Şi nu-mi vine să mă mai opresc din lectura cărţii „Spuma zilelor şi nopţilor de lectură”, scrisă, cu nebănuit har, de Dumitru Augustin Doman. Cel care-i un binecuvântat scriitor şi gazetar, făcătorul văzutei şi nevăzutei reviste „Argeş”, boemul, candidul şi cultivatul boier al limbii române, pe care o îmbogăţeşte şi o sfinţeşte venind în spaţiul literaturii cu bijuterii numai „muc şi sfârc”.

Mă dăruieşte cu două cărţi, pe care le deschid alternativ. Dau la o parte „Spuma”, după ce subscriu la remarca lui Augustin că „cititul este un act divin” şi că, vorba lui Borges, este de preferat să te lauzi cu cărţile pe care le-ai citit, nu le-ai scris. Ca să mă opresc apoi la „Moartea de după moarte”. Dar mă ia cu frig şi mă întorc la prima. Care prima e tipărită la Editura Grinta, din Cluj Napoca, iar a doua la Editura Junimea de la Iaşi.

Da, în ideea lui Borges, şi eu mă pot lăuda la fel de bine cu amândouă. Că le-am citit. Din scoarţă-n scoarţă, fiindcă fiecare secvenţă, fiecare schijă ţâşnită de sub condei, fiecare poveste, chiar dacă unele nu au decât două sau trei propoziţii, lumineză mintea, o pun sprinţar în stare de reflecţie, de solicitare. Gânduri inspirat articulate, expresiv, precis, chirurgical, auctorial, memorabil. De pildă, încerc şi eu senzaţia autorului scriind despre „cititorul căutându-şi lectura care să-l facă liber. Dar, mereu, cu fiecare pagină citită, devine tot mai captiv în câmpuri de sârmă ghimpată care se înconjoară de alte câmpuri de sârmă ghimpată, se încrucişează cu altele, devin concentrice… Libertatea cititorului în labirintul fără ieşire din sârma ghimpată a textului”. Sau, alteori, te trezeşti că „citeşti mereu şi să fii tot mai ruşinat că înveţi tot mai puţin”. Nu vi s-a întâmplat? Mie unuia da, dar nu cu Augustin Doman, ci dimpotrivă, cum spuneam ceva mai sus, nu-mi vine să-i las cartea din mână.

Ca să fiu cât mai cinstit posibil, băiatul ăsta din Câmpia Domanului a ajuns să scrie la umbra turnurilor împletite ale mânăstirii din Curtea de Argeş. Iar scriind nu face altceva decât să te învârtă pe degete. Degete pe care le vâră într-un sos când tonic, când toxic, umblând la mirodenii ameţitoare şi ameninţătoare, ca să te ospăteze cu o mâncare menită să-ţi excite deopotrivă simţul bunului simţ, al iubirii şi supravieţuirii, al nemuririi. Simţ care te cuprinde uneori apolinic, alteori apocaliptic, aşa cum se întâmplă în viaţa noastră de toate zilele, rotunjită şi ea pe la colţuri că simţi cum se duce de-a dura, de nu mai rămâne nimic din ea. Doar franjurii. Sau spuma. Sau bruma. Sau vraja care te cuprinde la ceas de lună plină, pe masă cu o carte şi un pahar de vin bun.

Gata, nu mai citesc că simt că mă îmbăt. De licoare, de savoare, de limbă română adevărată rostindu-se, pe mâna lui Dumitru Augustin Doman, despre „frumuseţea uitată a vieţii”, dar şi despre ceasurile care ne dor în nopţile de lectură.

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio