Prima. La coadă, la casa supermarketului din centru. Un june, cu scuze, ce-i drept, trânteşte pe banda rulantă din dreptul casierei trei sticle cu bere, după care se repliază la rând. Ca să nu le ţină-n mână, chipurile, că-s grele.
Pare să fi pus ochii pe vârstnicul din faţa mea care tocmai a ajuns la rând. Tam-nisam îi laudă ceasul. Mă uit şi eu la obiect: o gioarsă! Dar despre gusturi nu se discută. Omul cu ceasul se simte jenat, tocmai îşi caută banii. Nu găseşte potriviţi, scoate o sută de lei ca să plătească. Tânărul, cu tatuaj, insistă că-i place mult ceasul, de când îl are, ce marcă este, dacă este de aur bla, bla, bla. Încurcat – şi de vorbăreţ, şi de faptul că nu se poate concentra să numere restul – purtătorul obiectului care stârneşte nemărginita admiraţie îşi bagă repede restul în buzunar şi iese grăbit din supermarket. Parcă uşurat cumva că a scăpat de insistenţele admiratorului.
Îmi vine şi mie rândul. Plătesc, pornesc spre casă, iar la o sută de metri dau peste fericitul sau nefericitul proprietar de ceas. E din nou încurcat. Şi-a pus cumpărăturile jos şi numără restul. Mă vede, mă recunoaşte că am stat după el la rând şi mi se vaită: „Domnule, să vezi nanie! Am fost păcălit, nu mi-a dat tot restul. Mi-a oprit 50 de lei de la sută.” „Păi, îl sfătuiesc eu compătimitor, mergeţi înapoi şi cereţi-i banii casierei”. Stă o clipă pe gânduri, după care îi pică fisa: „D-aia mă tot întreba ăla de ceas. Ca să-mi distragă atenţia. E o nouă metodă de a te fura, la casă, când numeri banii. Prostul de mine! Păi, credeţi că o să mai recunoască fata aia?” „Nu ştiu, zic, dar merită să încercaţi şi vă lămuriţi dacă e vorba doar de o întâmplare sau chiar este o şmecherie”.
Dv. pe care dintre variante aţi paria?
A doua chestie! Pun şi eu cumpărăturile în maşină şi mă îndrept către casă. La bloc, ioc loc de parcare. Fac calea întoarsă cu ochii după un loc unde să pot parca maşina. Nimic, nici pe stânga, nici pe dreapta străzii. Las că oricum n-aş avea cum să parchez decât pe partea mea de stradă, fiindcă, chiar dacă aş găsi unul pe partea ailaltă, n-am cum să „tai” linia continuă. Poliţia nu doarme, veghează la respectarea legii rutiere, nu? Nici gând să se complice cu hermeneutica automobilului fără loc de parcare. Ajung aproape de supermarket, adică tocmai de unde am plecat, întorc şi o iau din nou spre casă. Cu ochii pe un loc de parcare, se înţelege. N-am noroc. La bloc, nici atât! Nu se întâmplase să plece nimeni. Întorc şi fac din nou rondul. Să nu mă întrebaţi de câte ori mi se întâmplă treaba asta. Cred că unii dintre dv. o păţiţi la fel.
Dar, chiar, ce se întâmplă, domn’e? Ce e cu chestia asta? Păi, ce să fie, îmi răspund tot eu. S-au înmulţit îngrozitor de mult maşinile. Dorinţa noastră de a avea un automobil s-a împlinit cu vârf şi îndesat. Acum, într-o familie, sunt la purtător două sau trei, poate chiar patru maşini şi ţinem să le parcăm pe toate acasă, la bloc, nu aiurea. Dacă se poate, să le privim de la fereastră. Sunt frumoase, chiar cumpărate la mâna a doua. Stau cuminţi în parcare. Unele mai au încă numere străine. Asta e, ce poţi face? Vorba marelui filosof bulgar, nu!
Păi, când prinzi un loc liber, poţi eventual să laşi şi tu maşina în parcarea de la bloc, fiindcă, de regulă, până la serviciu ajungi mai repede pe jos, decât cu maşina. Pe drum, poţi să te gândeşti că, iată, a venit vremea ca viteza circulaţiei cu automobilul s-o egaleze pe cea a mersului pe jos, ba chiar s-o depăşească de multe ori. Şi atunci? Atunci, ce! Mersul pe jos face piciorul frumos şi omul sănătos. Dacă vreţi, chiar şi voios. Asta, dacă te simţi bine să vezi cum se chinuie alţii în maşini, mergând în şir indian ore întregi. Şi, desigur, blestemând edilii, oraşul în care te-ai născut ori ai venit dintr-un alt oraş care explodează şi el sub asaltul maşinilor. Mă întreb dacă până la urmă automobilele nu vor distruge oraşul. Doar mă întreb aşa, ca o chestie, fiindcă oricum nu văd o soluţie. Doar că, până la urmă, cum suntem atât de îndrăgostiţi de maşini, s-ar putea să vrem să ajungem cu ele chiar şi-n dormitor.
N.a. Chestiile astea despre care scriu, domestice cumva, nu vor să fie altceva decât puncte de plecare – nu parcare! – pentru o discuţie aplicată, făcută la poliţie şi la primărie. Situaţiile sunt reale, nu inventate! Cum, ce-i drept, se mai întâmplă în presa noastră care oscilează între reinventarea democraţiei şi reinventarea realităţii. Se întâmplă asta într-o ţară lipsită de autostrăzi, străzi şi spitale. Şi, desigur, de parcări!
2 Comentarii
Anonim
Pentru cea de a doua problema rezolvarea este simpla. Impozitarea exponentiala a fiecarei a doua , a treia sau a patra masini. Fiecare familie poate avea dreptul in pitesti la una singura astfel incat sa nu depaseasca parcul auto dimensionat la oras
maruca
Prima problemă, ingeniozitatea în a înșela este fără limite și, din păcate, de multe ori, nu trebuie ignorată nici naivitatea păgubiților. Pentru a doua problemă, pentru a vă descreți fruntea, poate vă amintiți melodia lui Joe Dassin, ”A Paris, a velo, on depasse les autos ”! Din păcate, din lipsa unei legislații care să reglementeze circulația, nu-i vreo scofală, nici cu bicicleta, nici cu trotinetele electrice care, mai nou, invadează când trotuarele, când carosabilul. În plus, ca pieton, ajungi să nu mai știi pe unde să circuli, fără să fii înjurat….