# Antrenorul echipei CS Mioveni ne dezvăluie „secretul reuşitelor în viaţă”: munca, disciplina, seriozitatea şi credinţa în Dumnezeu.

„Am ajuns la Steaua datorită lui Victor Piţurcă” – Daniel Opriţa

Antrenorul echipei CS Mioveni, Daniel Ionuţ Opriţa, are planuri mari cu echipa pe care o pregăteşte. Tânărul tehnician (născut pe 10 august 1981, în Drăgăneşti-Olt) vrea să promoveze cu gruparea din Mioveni şi să scrie o pagină frumoasă în Argeş. Aşa cum a scris ca fotbalist. Fostul jucător de bază al echipei Steaua ne-a vorbit despre primii paşi în fotbal, despre junioratul petrecut la FC Argeş, precum şi despre împlinirile şi neîmplinirile din cariera de fotbalist.

Junioratul, în Trivale

– La ce vârstă ai început să practici fotbal?

– Pare greu de crezut, dar am început la 12 ani, la FC Argeş. Am fost coleg cu Dică, Nofitovic, Dani Coman, Bogdan Stoica etc. Am petrecut junioratul la gruparea din Trivale, unde l-am avut antrenor pe Constantin Radu I, de la care am învăţat foarte multe lucruri. După şase ani la juniorii lui FC Argeş, am plecat la Moldova Nouă, în vara anului 2000. Am ajuns în Divizia C, la Minerul Moldova Nouă. După şase etape, a venit antrenor Constantin Varga, fostul fundaş al echipelor „Poli” Timişoara şi Dinamo Bucureşti. După un amical cu CSM Reşiţa, antrenorul echipei reşiţene – fostul internaţional Costică Ştefănescu – a vrut să mă ia imediat la echipa sa, dar acest lucru s-a întâmplat după turul acelui campionat, în iarnă. În anul 2001 am semnat cu Steaua Bucureşti, dar cei de la Reşiţa nu m-au lăsat să joc în Ghencea. Am ajuns la Bucureşti în martie 2002. Am debutat în prima divizie, în tricoul echipei Steaua, pe 18 august 2002, în meciul FC Braşov – Steaua Bucureşti, 0-0. Am ajuns la Steaua datorită lui Victor Piţurcă, care m-a remarcat la un meci din Cupa României, între CSM Reşiţa şi Steaua. Am jucat foarte bine atunci.

– Cum a fost perioada petrecută în Ghencea?

– Au fost cei mai frumoşi ani din cariera mea de fotbalist. Am stat acolo cinci ani. Un an l-am pierdut din cauza accidentărilor, dar am reuşit performanţe frumoase şi inegalabile: am câştigat de două ori campionatul şi o supercupă, însă am avut prezenţe constante în competiţiile internaţionale; am ajuns cu Steaua în primăvara europeană, au fost momente unice. Am fost ca o familie, eram uniţi şi ne pregăteam cu seriozitate. Nu ne băteam joc de fotbal, îl respectam; din acest motiv am avut atâtea satisfacţii. Eu şi colegii de atunci avem un grup pe WhatsApp, intitulat sugestiv „grupul fantasticilor”, unde depănăm amintiri. Am jucat şi la Dinamo, apoi am ajuns în prima ligă din Elveţia, am fost şi în Azerbaidjan, dar perioada petrecută la Steaua a fost unică.

– Dacă nu aţi fi ajuns fotbalist, ce meserie v-aţi fi dorit?

– Tot în sport aş fi activat. Aş fi vrut să practic tenisul de câmp, eram pasionat. Joc foarte des tenis cu prietenii.

– Aţi jucat atacant şi aţi marcat multe goluri. Ce i-aţi spune unui copil care visează să fie golgheter?

– Să aibă încredere în el. Fotbalul pare simplu, dar nu este deloc aşa. Să ştie când trebuie să le dea răspuns celor care îl critică, să aibă încredere în Dumnezeu şi să muncească foarte mult. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce am realizat. Am avut două operaţii, am suferit mult, dar am avut şi satisfacţii. Nu a fost uşor, dar m-am descurcat mereu. Puştii care vor să ajungă fotbalişti cunoscuţi trebuie să muncească enorm, să fie disciplinaţi, serioşi, să aibă credinţă în Dumnezeu şi să nu păcălească fotbalul. Şi, de asemenea, să nu se dea bătuţi niciodată. Ceea ce nu ne omoară ne face mai puternici.

„Cea mai frumoasă – victoria cu Valencia”

– În ce ţară ţi-ai dori să trăieşti?

– În America; am fost cu echipa naţională şi mi-a plăcut mult, deşi recunosc că mi-e frică de avion.

– Se spune despre fotbalişti că sunt cei mai neserioşi. Este adevărat?

– Nu ştiam că aceasta este impresia oamenilor despre fotbalişti, dar vă asigur că lucrurile stau altfel. Sunt alţi sportivi mult mai neserioşi şi mai îngâmfaţi decât fotbaliştii.

– Cel mai frumos moment din cariera de fotbalist? Dar cel mai trist?

– Cea mai frumoasă a fost calificarea în optimile Cupei UEFA, în acel meci disputat contra Valenciei. Am învins cu 2-0, au fost lovituri de departajare, dar am reuşit cea mai mare performanţă a fotbalului românesc la nivelul echipelor de club, după anul 1990. Cel mai trist moment al carierei de fotbalist l-a reprezentat returul din semifinalele Cupei UEFA, care a avut un deznodământ dureros. Mă refer la acel meci cu Middlebrough, scor 2-4, în ciuda faptului că am condus cu 2-0.

– Putem compara fotbalul de acum cu cel din urmă cu 10-12 ani?

– Nu, acum mi se pare mai slab, nu mai e calitate, se vede când scoatem capul în Europa. Nu mai avem rezultatele de odinioară. Nu mai avem un Mutu, un Chivu etc. Sunt şi acum fotbalişti talentaţi şi serioşi. Îmi vine în minte un puşti teribil, Răzvan Marin, fiul fostului meu coleg Petre Marin. Va ajunge departe, este educat într-un anumit spirit. Din păcate, sunt foarte puţini fotbalişti ca el.

De şase ori la naţională

* Daniel Opriţa a avut şi selecţii la naţională. În prima reprezentativă a ţării a debutat la 20 august 2003, în meciul amical Ucraina – România, 0-2 (0-1), disputat la Doneţk. Pentru România a jucat în şase partide, marcând un gol.

* Pe 29 martie 2006, actualul tehnician al echipei CS Mioveni a primit distincţia „Meritul Sportiv”, clasa a II-a, cu o baretă, din partea preşedintelui României de atunci, Traian Băsescu, pentru că a făcut parte din lotul echipei FC Steaua Bucureşti, care obţinuse calificarea în sferturile Cupei UEFA, ediţia 2005-2006.