Trec pe la primăria comunei mele cu o treabă, iar primarul profită şi mă roagă să pun o vorbă bună la „ăl mare”, poate-l ajută să mai toarne ceva asfalt pe drumul judeţean, că s-a făcut praf de tot. Îmi arată şi o adresă înaintată, încă de anul trecut, direcţiei de resort a Consiliului Judeţean, ba chiar şi un răspuns cum că, imediat ce se va face vremea bună, se va trece la reasfaltare. Dar de anul trecut şi până acum s-a făcut de vreo şapte ori vremea bună, numai vremea asfaltării nu figurează în programul lui… Sfântul Aşteaptă. Şi ca să mă convingă o dată în plus să încerc demersul, primarul îmi arată gropile prin care sunt zdruncinaţi copiii din microbuzul de navetă. Ba mai mult, se destăinuie că, dacă nu se face nimic, este hotărât să cumpere câteva cutii de vopsea roşie cu care să încercuiască gropile, în semn de protest.
Da, asta poate s-o facă, dar să aibă grijă să cumpere vopseaua cu banii lui, că se va trezi altminteri că-i va fi imputată. Poate nu i-ar imputa-o, dacă, liberal fiind, ar fi trecut la PSD. Dar n-a trecut – ori n-a vrut, ori nu l-au vrut – iar pentru asta dau în gropi toţi văidănenii şi verneştenii. Cu copiii lor cu tot, care merg zilnic la şcoală. Dar, la urma urmei, ce facem atâta caz de drum asfaltat, de şcoală bună menită să-i dea elevului un viitor, când mă gândesc pe ce drumuri am mers eu la şcoală! Dus şi întors, 6 km cu noroi până la genunchi, în clasele primare, apoi 14 km pe poteci, prin pădure, până la Oieşti, prin nămeţi, de nu-i biruiam decât cu tata în faţă, ca să facă pârtie. Asta, fiindcă la Valea Danului nu era încă o şcoală unde să învăţ şapte clase, ca să pot merge la liceu. Acum tot e bine, că „ăştia mici” merg cu microbuzul, care, ce-i drept, îi mai dă şi-n gropi. Asta, ca să ţină minte pe vremea cui au făcut şcoala. A lui Iohannis şi a lui Dragnea, nu?!
Nu mai ştiu care ministru a avut mintea aia aşa de brează – că s-au tot schimbat vreo 30! – dar închiderea şcolilor rurale, pentru comasarea elevilor şi economisirea salariilor unor învăţători, a fost o mare tâmpenie. Au economisit salariul unui dascăl şi plătesc un şofer! Păi, asta-i treabă?! Am apucat şi eu clasele simultane, cu d-na Roşu şi d-na Ionescu – era prin anii cincizeci şi ceva, însă noi tot doamne le ziceam! – dar ne-au învăţat carte. În clasa unde învăţam cu un singur dascăl, „copiii dintr-a întâia până într-a patra”. Şi în şcoala mea din Verneşti, s-a întâmplat odată – cum îmi aminteşte colegul meu de facultate Mihai Stan, în articolul de fond din revista „Litere” – să vină inspectorul în clasă înaintea d-nei Roşu, care, femeie fiind, n-a putut birui nămeţii şi a întârziat. Văzându-i pe copii că învaţă singuri lecţiile, că-n clasă nu-i gălăgie, că după sistemul gândit de Spiru Haret treaba merge strună chiar şi fără învăţător, inspectorul n-a amendat-o pe doamna, ba chiar şi-a permis s-o felicite.
Gest pe care am fi bucuroşi să-l facem şi noi astăzi cu dascălii care i-au convocat pe elevi la simulare, dar din păcate elevii au picat pe capete. Şi nu-i vina dascălilor, ci a sistemului răvăşit în cei 30 de ani, de nu mai ştiu săracii pe ce lume sunt şi după ce principii pedagogice se orientează.
Noi, părinţii, noi, dascălii, ne alarmăm de nivelul scăzut şi foarte scăzut al elevilor, de faptul că un sfert dintre ei părăsesc şcoala până să apuce să dea bacalaureatul, de analfabetismul care a pus stăpânire pe tânăra generaţie, de vidul de cultură al viitorilor absolvenţi, iar celor de la putere puţin le pasă. Chipurile reformează şcoala după model occidental, luând de acolo mai mult ce-i prost, decât cei bun – joaca de-a manualele alternative, contestarea clasicilor, simularea examenelor din perspectiva unei docimologii incapabile să detecteze parametrii valorii ş.a.m.d. – reformă care nu înseamnă altceva decât un atac la identitatea noastră naţională, dispreţul faţă de tradiţii, batjocorirea istoriei noastre, în ultimă instanţă, dezagregarea naţiunii ăsteia româneşti.
Astfel stând lucrurile, mă întreb: cine sapă groapa acestei naţiunii? Dascălii, în niciun caz!
2 Comentarii
Anonim
Editorialistul Mihai Golescu se lasă din nou fermecat de amintirea drumului…de țară, străbătuți cu… paşii săi de copil, pe care soarta , era clar de atunci , pusese ochii ei ageri, dar într-un fel aparte, ocrotitor, pentru că el, copil cu suflet jucăuş, acceptase eliberarea… de noroaie şi străbătea, din greu,mai ales la vreme de toamnă burnițată , cu ceață multă, dar şi de iarnă troienită şi crivățuiă, drumul şi cărarea care duceau, întotdeauna, numai spre locul unde el, MIHAI GOLESCU, ajuns şi cu…tata , visa cum va fi de MARE om şi cum va fi privit şi primit, cândva, peste ani şi ani, când se va întoarce , desigur la volan, printre verneştenii lui, mai oieşteni de felul lor, rămaşi acolo, la umbra… timpului, dar si de foştii săi colegi de studii primare şi premonitoare …de LICEU !
Greu mai e printre… ĂI MARI !
Emil
Aveti dreptate!