Membru al Ordinului Arhitecţilor din România, Alexandru Dumitrescu şi-a deschis, într-o zi de martie, sufletul la dezbaterea interactivă „Arhitectura şi latura ei neînţeleasă”. Fila de poveste a fost prinsă de Centrul Cultural Piteşti în cartea de aur a proiectului de dezvoltare personală „Viaţa merge înainte”, coordonat de poeta Simona Vasilescu.

Printre proiectele puse în operă de Alexandru Dumitrescu se numără câteva clădiri de locuit pe Calea Craiovei, o clinică de oftalmologie cu bloc operator pe strada Rovine, mansardare şi extindere de locuinţă în strada Gh. Lazăr, toate în Piteşti, un centru de agrement din comuna Corbi etc.

De la hobby la profesie

Alexandru Dumitrescu este absolvent al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti, cu diplomă de bacalaureat obţinută la Colegiul Naţional „Zinca Golescu” Piteşti. Pasionat de noile tendinţe şi de perspective în domeniu, tânărul arhitect are şi un master în management urban. Desenul, pictura dezvoltă părţi ale creierului. E o evadare din lumea strictă, rigidă, structurată. E o lume liberă, binevenită prin oameni ca Alexandru Dumitrescu.

Când era în clasa a VIII-a, Alexandru Dumitrescu a început să creioneze din memorie, fără a avea o poză în faţă, case de la ţară. Desenele din copilărie erau realizate cu detalii, deşi nu studiase nicăieri tehnici de perspectivă. În prima sa vacanţă de la liceu a făcut alte lucrări şi, după un an, avea deja o mapă plină de desene. O verişoară le-a văzut, a fost încântată şi i-a sugerat să se facă arhitect. Arhitectura a rămas în sufletul lui Alexandru Dumitrescu ca principalul său hobby, dar în ultimii ani a descoperit şi alte lucruri interesante care îi umplu sufletul cu bucurie.

Alexandru Dumitrescu: „În adolescenţă, desenul a fost, pentru mine, un refugiu. Când eram în liceu m-am decis să dau la facultatea de arhitectură pentru că astfel aveam posibilitatea să fac o meserie care să mă motiveze şi să nu simt că e rutină munca mea. Arhitectura, pentru mine, a însemnat totul – ca pentru oricare arhitect care o ia în serios.”

Jocul de-a arhitectura

Alexandru Dumitescu face şi practică pedagogică de arhitectură. Tânărul vine în întâmpinarea copiilor, implementând în rândul şcolarilor programul „De-a arhitectura în oraşul meu”, iniţiat de o fundaţie. În cadrul programului elevii îşi dezvoltă aptitudinile de observaţie, percepţie şi analiza critică a mediului construit al localităţii lor. Programul este şi un bun instrument de stimulare a simţului civic.

La Piteşti, Alexandru Dumitrescu a găsit unde să îşi facă stagiul după terminarea facultăţii. La început a crezut că e un norocos să aibă un job, dar după o jumătate de an şi-am dat seama că era, cumva, în locul nepotrivit din punct de vedere al ascensiunii profesionale.

Alexandru Dumitrescu: „Mă simţeam copleşit de situaţia arhitecţilor din jurul meu, care aveau o experienţă, dar erau neupgradaţi; majoritatea lucrau la planşetă, sistemul era învechit şi modul în care eu trebuia să lucrez nu avea nicio legătură cu ceea ce învăţasem în facultate. M-am gândit să fac ceva ca să nu mă plafonez şi aşa m-am dus la un master.”

Despre calitatea materialelor

După Revoluţia industrială unii arhitecţi au venit cu proiecte de succes, alţii cu experimente eşuate. Acum, arhitecţii trebuie să ia în considerare materialele de construcţie existente pe piaţă şi care nu ţin întotdeauna cont de condiţiile noastre climatice.

Materialele de construcţie de pe piaţa actuală nu mai sunt cercetate la noi în ţară. Toate aceste materiale acţionează diferit de la ţară la ţară; există contracţie, dilatări, temperaturile sunt diferite. În România există patru anotimpuri. Cum ţara noastră are un climat excesiv, materialele trebuie să se comporte într-un anume fel. E foarte greu de găsit soluţii şi estetice, şi practice. Iar arhitecţii sunt obligaţi să folosească materialele care sunt pe piaţă, deci nu întotdeauna execuţia este de vină când eşuează un proiect.

Nevoia de îmbunătăţiri

Alexandru Dumitrescu: „E puţin complexă abordarea de a putea şti ce se potriveşte. Contează cultura, mediul, istoria, funcţiunea clădirii; de obicei impune un anumit stil sau o anumită abordare. Cert este că noi nu avem repere. Arhitectura funcţionează, cumva, ca un pendul. Adică – pe de o parte lumea este conservatoare şi-şi doreşte să se simtă confortabil pe o anumită plajă de simboluri. Pentru că, de la greci încoace, arhitectura a însemnat nişte principii foarte simple, dar care au evoluat foarte lent. În ultimii ani, după revoluţia industrială, s-a făcut, cumva, o schimbare majoră şi arhitecţii care au început să aibă un rol din ce în ce mai important au împins lucrurile către progres, către încercări care au dat, uneori, roade şi, alteori, au dat în clişee sau în experimente care nu au fost bine primite de public. Şi pendulul ăsta a funcţionat în felul următor: când arhitecţii au exagerat un pic, în anumite perioade, şi feedback-ul nu a fost pozitiv au revenit în zona pe care o ştiau mai bine. Adică au reinterpretat nişte imagini, nişte stiluri învehite, apoi au mers iarăşi şi au făcut ceva wow. Totuşi, legislaţia în domeniu are nevoie de multe îmbunătăţiri, fiind incompletă. De aceea, firmele de arhitectură au avut libertate şi această libertate s-a înţeles greşit. Arhitectura trebuie gândită pe principii estetice şi de bun simţ.”

„Drumul partizanilor”

Alexandru Dumitrescu a avut prezentări la Anuala de Arhitectură Argeş şi a avut calitatea de premiant la mai multe ediţii. De pildă, „Drumul partizanilor din Domneşti – Corbi – Nucşoara” a rămas, din păcate, la stadiul de… vis premiat, demarat la iniţiativa primăriilor nominalizate care au dorit o promovare a zonei printr-un proiect de turism cultural. Proiectul viza refacerea unui drum tematic care să amintească de partizani, prin marcarea unor monumente şi a unor case memoriale (Elisabeta Rizea, Petru Arnăuţoiu).

Distribuie pe Facebook

Mirela Neagoe

See Full Bio