La finele săptămânii trecute, ministrul marocan al Investiţiilor, Industriei, Comerţului şi Economiei, Moulay Hafid Elalamy, a anunţat că ţara sa a semnat un acord cu grupul francez Renault, prin care francezii se angajează, printre altele, să investească în următorii ani circa 912 milioane euro în cele două fabrici pe care Renault le deţine în Maroc, la Casablanca şi Tanger.
Potrivit ministrului Elalamy, citat de agenţia „France Presse”, acolo vor fi create, graţie investiţiilor franceze, peste 50.000 de locuri de muncă. Mai mult, directorul de operaţiuni al Renault pentru regiunile Africa, Orientul Mijlociu şi India, Bernard Cambier, a precizat că acordul menţionat „va dubla cifra de afaceri realizată de Renault în Maroc”, estimată acum la vreun miliard de euro. În plus, acelaşi domn Cambier, despre care putem presupune că ştie ce vorbeşte când îşi dă cu părerea despre maşini, a subliniat că „produsele realizate la cele două uzine pe care constructorul francez le are în Maroc au cea mai bună calitate dintre toate uzinele Renault-Nissan din lume”.
Luate laolaltă, aceste fapte şi declaraţii ar trebui să le dea fiori reci celor care conduc România. Şi nu mă refer aici neapărat la cabinetul prezidat de Dacian Cioloş. Acestuia, vorba maestrului Andrei Pleşu, nu i se poate reproşa că n-a făcut pentru ţară, în patru-cinci luni, ceea ce n-au făcut restul guvernelor vreme de un sfert de veac. Dar putem să ne întrebăm de ce grupul Renault a ales să facă aceste investiţii majore în Maroc, nu în România. Nu ne-ar fi stricat deloc un miliard de euro investiţi aici. Nici cele 50.000 de locuri de muncă n-ar fi prisosit, sub nicio formă. Mai ales într-un judeţ ca al nostru, a cărui industrie – exceptând Dacia şi firmele din sfera sa de influenţă – e la pământ şi care se mai sprijină azi într-un singur pilon: fabrica de la Mioveni.
Principala explicaţie, cred, constă în ceea ce ţara maghrebiană poate oferi, în vreme ce România nu: infrastructura, în general, cea rutieră în special. Marocul are operaţionali azi 1.626 km de autostrăzi şi drumuri expres. Noi avem cam cu vreo 1.000 mai puţini. Şi, dacă e să ne luăm după grupul foştilor angajaţi ai Companiei de Autostrăzi de la noi, şi cei 600-700 km de autostrăzi pe care îi avem azi au fost făcuţi de mântuială, precum celebrul tronson Sibiu-Deva, închis la câteva luni de la inaugurare, ca să fie demolat şi refăcut. În antiteză cu ce e la noi, uzinele Renault din Maroc au autostrăzile la poartă, se poate merge de la o fabrică la alta pe autostradă, maşinile produse acolo pot fi transportate pe autostrăzi până în marile porturi marocane (Tanger, Rabat, Casablanca, Agadir) etc.
De ani buni, şefii (francezi şi români, foşti sau actuali, deopotrivă) uzinei de la Mioveni şi liderii de sindicat au cerut insistent demararea lucrărilor la bucata de autostradă Piteşti-Sibiu (demers pe care l-am susţinut şi noi, de la bun început), însă nimic. Încă se mai „lucrează” la hârtii.
Acest miliard de euro, pe care Argeşul şi România îl pierd în detrimentul unei ţări africane reprezintă o ruşine. O palmă pe obrazul acestei ţări şi pe bojocii rumeni ai celor care au „condus-o” în ultimii ani atât de bine, încât ne surclasează, din multe puncte de vedere, o ţară africană. Ar trebui să asistăm la un adevărat cutremur la vârful conducerii ţării, ca urmare a acestor lucruri. Aş paria, însă, că n-o să se întâmple nimic, iar la televizor n-o să avem ocazia să urmărim vreo dezbatere aplicată pe acest subiect, ci doar ce cugetări obraznice a mai comis recent ieşitul din puşcărie Meme, cum şi le-au mai zis unul altuia Reghe şi Şumi şi altele asemenea. În plus, vin alegerile. Cui să-i mai pese, deci, de fleacuri precum cele descrise aici?
