O seară călduroasă în centrul Piteştiului. Mă aşez la o terasă, comand o limonadă şi încep să aştern planuri pe masa… tăcerii: unele mărunte, altele grandioase. Cum chelnerul întârzie, caut cu privirea barul, dar vederea îmi e blocată de aglomeraţia din local. Mă uit în jurul meu. Mai toate mesele sunt ocupate de tineri. Liceeni sau studenţi, cu toţii stau pe net urmărind ce se mai întâmplă pe, aţi ghicit, Facebook. Discuţiile se rezumă la ce a mai făcut cutare şi cutare, iar monotonia e spartă de-o ştire „şocantă” potrivit căreia Gigel s-a despărţit de prietenă.
Toţi pentru Facebook, Facebook pentru toţi
„Să facem un «selfie» în cinstea despărţirii şi să-i trimitem ca să-l ofticăm şi mai rău!” – propune „liderul” de grup. „Bună idee, hai să rânjim cu toţii!” – aprobă la unison ceilalţi. Zis şi făcut. Petrecăreţii se adună în faţa telefonului, se schimonosesc cât îi ţin muşchii faciali, apoi… clanc. Fotografia e de-acum gata, aşteaptă doar „like-uri” şi „comment-uri”. Pentru că nu vine nimeni să mă servească, mă ridic de la masă şi o iau la pas către minunatul plămân verde al Piteştiului – pădurea Trivale. Pe drum, gândul îmi zboară la cum îmi petreceam timpul liber în vremea studenţiei. Păi, ieşirile de acest gen cu colegii erau cel mai bun prilej de socializare. Cu toate nimicurile pe care le aduceam în discuţie, cu toate râsetele prosteşti, aveam totuşi momente când scoteam din „puţul gândirii” soluţii pentru probleme serioase. Una peste alta, faptul că eram conectaţi la realitate, implicaţi în discuţia de la masă (nu la conversaţiile şi comentariile de pe net), ne făcea un grup unit şi puternic. Acum, fiecare e în lumea lui, cu pagina de Facebook personalizată, în cronologia căreia apar faptele sutelor, ba chiar miilor de prieteni virtuali. În realitate, câţi sunt cu adevărat prieteni? E o întrebare la care nu merită osteneala de a găsi un răspuns acum. Momentul în care te confrunţi cu o situaţie delicată va clarifica fără doar şi poate lucrurile.
Panicaţi că nu mai au net
În fine, ca să revin la subiect, iată că ajung în Trivale. Şi aici, atmosfera de vară e deosebită. Multă lume pe alei şi la terase: copii, părinţi şi bunici, sportivi şi (ne)sportivi au venit pentru simplul fapt că e mai răcoare decât în centru. Undeva, pe o bancă mai retrasă, câţiva tineri se află într-un mare impas: au rămas fără net pe telefon! Fiind deconectaţi de la „matrice”, cu alte cuvinte „Kaput cartela!”, căută aproape cu disperare să rezolve problema. Fără rezultat. Şi atunci se naşte ideea care, purtată de un om hotărât, ar ajunge în următoarea zi pe masa primăriei: „Trageţi cablu şi amplasaţi routere wireless, să avem net în Trivale! Şi dacă tot puneţi aici, ce-ar fi să acoperiţi şi restul parcurilor din Piteşti?”. Teoretic, ideea e bună. Dacă nu mă înşel, în anumite zone din Bucureşti (dar şi în alte oraşe mari din ţară) un asemenea proiect a fost implementat. Practic, judecând după cum petrec majoritatea tinerilor la terase, înclin să cred că nu ar fi tocmai grozav. Sigur, nu putem nega utilitatea internetului. Dar de aici şi până la acapararea totală care sparge grupul şi omoară orice discuţie nu e decât un pas. Un psiholog poate să dezvolte pe această temă şi să tragă o concluzie de specialist; eu cred însă că e suficient că tinerii (dar şi adulţii) stau cu ochii în telefon acasă, la serviciu şi la terase.
De la suzetă la… smartphone
În plus, mi se pare îngrijorător că până şi copiii foarte mici sunt prinşi în mreje de aceste dispozitive. Nu exagerez, ei încep de la vârste extrem de fragede (doi-trei anişori) să petreacă timp pe telefon. Practic, scapă de dependenţa de suzetă şi devin dependenţi de telefoane – asta dacă nu sunt „struniţi” de părinţi. O mică doză de tehnologie le prinde bine, fără îndoială, însă, odată depăşită, se poate ajunge la o extremă periculoasă. Pe lângă faptul că timpul exagerat petrecut cu ochii fixaţi pe ecran le afectează vederea, copiii devin şi sedentari. Mai mult decât atât, nu se mai lovesc de obiectele reale şi nu învaţă să rezolve situaţii cu care se confruntă pe „teren”. Cu alte cuvinte, pierd capacitatea de a se adapta la mediul înconjurător, de a simţi oportunitatea, dar mai ales pericolele. Şi câte şi mai câte. Prin urmare, ştiu că multora le surâde ideea de „net în parcuri, dacă se poate şi în inima pădurii”, dar eu sunt de „modă veche” şi militez pentru filosofii discutate faţă în faţă la o cafea (sau, dacă vreţi, la o bere sau un şpriţ), nu pentru lupte în citate pe Facebook şi selfie-uri abstracte. Iar dacă e să mă refer la copii mici şi şcolari – şotron, pac-pac şi de-a v-aţi ascunselea sunt cele mai tari jocuri!
George OLTEANU
