O noapte furtunoasa
Regizorul László Bocsárdi a adus în timpurile noastre mahalaua lui I.L. Caragiale, propunându-le spectatorilor Teatrului „Al. Davila” Piteşti o viziune nouă, aproape şocantă a piesei „O noapte furtunoasă”.
Jupân Dumitrache din zilele noastre joacă aproape despuiat, la bustul gol, sau este înţolit în vânător, fiind interpretat de maestrul Constantin Cotimanis (Bebe), cel care tună şi fulgeră, rostind la un moment dat: „Eu arz în foc şi toţi trag la aghioase! Eu arz de onoarea mea de familist şi lor de somn le arde…”
În celelalte roluri au fost distribuiţi actorii: Petrişor Stan (Nae Ipingescu), Constantin Tache Florescu (Chiriac), Oana Marcu (Vera), Ada Dumitru (Ziţa), Alex Macavei (Spiridon), Emanuel Bighe (Rică Venturiano) ş.a.
Premiera are loc astă-seară, la ora 18.30. Biletele s-au vândut ca pâinea caldă, aşa încât spectacolul-eveniment se joacă, am aflat ieri, cu casa închisă.
Piesa dramaturgului I.L. Caragiale „O noapte furtunoasă” a fost pentru prima dată pusă în scenă în 1879, la Teatrul Naţional Bucureşti, chiar astăzi împlinindu-se 135 de ani de la această premieră. Teatrul din Piteşti marchează momentul, aducând la rampă montarea regizorului László Bocsárdi.
„O noapte furtunoasă” nu se referă atât la îngâmfarea negustorilor parveniţi de tipul lui jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, chiristigiu şi căpitan în garda civică, la rigiditatea reprezentanţilor forţei publice de partea celor tari, de felul ipistatului Nae Ipingescu, şi la arivismul amploiaţilor de factura studentului gazetar Rică Venturiano, cât la „onoarea de familist” a jupânului, compromisă, la lipsa de „rezon” a ipistatului prea încrezător şi grăbit să facă uz de autoritate în favoarea amicului său, în fine la limbajul semicult al ziariştilor, adepţi ai unor sloganuri sublime pe care le pronunţă după ureche, aplicându-le dacă s-ar ivi ocazia pe dos…
Comedia „O noapte furtunoasă” nu moare niciodată; rămâne de actualitate indiferent de epocă. Formele de manifestare ale comicului sunt foarte variate: comicul de situaţie, comicul de caracter, comicul de limbaj, comicul de moravuri, comicul de intenţie, comicul de nume etc. Caragiale a avut intenţia de a contribui la îndreptarea moravurilor sociale, fiind adeptul cugetării clasice, „ridendo castigat mores” („râsul îndreaptă moravurile”), idee pe care o afirmă el însuşi, convins fiind că „nimic nu arde mai rău pe ticăloşi decât râsul”.
