Zilele trecute mă pomenesc cu dl. Ion Despina, care-mi pune pe birou două cărţi, una în română, alta în germană. În fapt, o biografie a lui Marin C. Firu, un pui de ţăran oltean care, orfan de război şi ambiţios, învăţase carte până ajunsese, din calfă de negustor, după studii la AISCI Bucureşti, înalt funcţionar al BNR, angajat al Serviciului Financiar de pe lângă Legaţia Regală a României de la Berlin.
Mă pun să răsfoiesc cartea, citesc şi nu mă mai opresc, deşi autoarea, Angelika Schütz, fiica puiului de român căsătorit în Germania, nu-i nici pe departe o scriitoare, având studii juridice.
Dar ce model de devoţiune filială, câtă onestitate şi tenacitate, tipic nemţească, câtă scrupulozitate, cât efort şi cheltuială de timp şi bani, odată ce s-a hotărât să decupeze viaţa şi opera părintelui său pe fundalul dramatic al cumplitului flagel mondial! De unde vine cu date, cred eu, extrem de preţioase pentru a ne face o imagine asupra lipsurilor şi chinurilor, vicisitudinilor pe care le-a îndurat inclusiv naţia germană. Este vorba aici de locuitorii Berlinului, de unde a trebuit să se mute Serviciul Financiar al Legaţiei Române în oraşul Sagan/ Silezia Inferioară, din cauza bombardamentelor anglo-americane. Citez dintr-o telegramă inserată în carte: „În cele mai multe regiuni ale Berlinului nu funcţionează nici telefonul, nici mijloacele de transport publice şi nu este nici gaz, nici apă şi nici lumină. Ce se reface în pauze se strică adesea în atacul următor…”
Ce simţeau aceşti oameni, chiar nemţi fiind, când mai toate clădirile în care locuiau erau în ruină, cu acoperişuri răvăşite şi ferestre făcute ţăndări, trăind în frig şi înfometaţi, cu spaima viitorului bombardament? Simţeau nevoia să se revolte împotriva lui Hitler, ori împărtăşeau convingerea susţinătorilor acestuia că trebuie să rabde până vor învinge? Erau fanatici sau n-aveau încotro, fiindcă lăsaseră puterea pe mâna unui dictator, la urma urmei, a unui nebun?
Întrebări pe care cred că nu este lipsit de logică, de actualitate, să şi le pună chiar şi cei care agită, din nou, „Câinii Războiului” (vezi cartea cu acelaşi titlu, de Frederick Forsyth, Ed. Olimp, Buc. 1993).
Dar nu asta este ţinta rândurilor mele. Scriu impresionat de această carte. Impresionat şi afectat totodată, fiindcă mi-am imaginat, parcurgându-i paginile, că tot ce scrie acolo, cu autentic zbucium, mi s-ar fi putut întâmpla şi mie sau celor apropiaţi mie, tatălui meu, fratelui meu. Impresionat de uriaşul efort de documentare al unei fiice, cu mamă nemţoaică şi tată român, cutremurată de ce i s-a putut întâmpla părintelui său, familiei sale, suspendate între două naţii devenite din aliate, beligerante.
A avut enorm de suferit din cauza asta ca şi familia ei, fiindcă în virtutea legii germane erau consideraţi „străini apatrizi” şi nimic mai mult. Oameni fără patrie!
„O pierdere care afectează până în adâncul sufletului o persoană. Cuprinde rădăcinile şi toate domeniile vieţii sale”, scrie, cu adâncă amărăciune şi cu revoltă, Angelika Schütz.
Drept care, lasă deoparte orice altceva, vine în România, învaţă limba română şi, timp de 12 ani, scormoneşte, cu o înverşunare şi o tenacitate exemplare, în biografia tatălui său, în arhive administrative şi de război, în biblioteci şi scrisori oficiale ori de familie, în tot ce poate să „vorbească” despre Marin C. Firu, căruia-i „ţine” post-mortem un jurnal cu o galerie expresivă de „măşti”: războiul, deznădejdea, moartea, suferinţa, indiferenţa, iar peste toate acestea, clocotul neîncetat al vieţii. Ca să ce? Ca să alcătuiască o… „biografie româno-germană”. În fapt, o emoţionantă şi frisonantă pledoarie, dacă vreţi, în favoarea ideii de solidaritate umană, de europenizare, de anulare a graniţelor geografice şi etnografice, culturale.
Autoarea ne promite o nouă tipărire la începutul anului viitor, iar eu am să vă ţin la curent.
