Uneori cu amărăciune, alteori cu bucurie, observ că sărbătorirea Centenarului Marii Uniri a devenit, pe de o parte, un prilej de a absorbi cât mai multe fonduri pentru proiecte mai mult sau mai puţin viabile, de la diverse ministere şi, pe de altă parte, un mijloc machiavelic pentru a distrage atenţia de la fenomene grave pe care România încearcă din răsputeri să le depăşească acum, la o sută de ani de la înfăptuirea visului nostru milenar. Bucuria, însă, mă încearcă atunci când argeşenii mei se fac auziţi vorbind despre marile încercări la care a fost supus poporul român tocmai în inima Europei, în ţări care au decis sau care au recunoscut destinul poporului şi al statului român modern, unitar şi independent, din dorinţa de a le aminti europenilor că România nu duce lipsă de valori şi de eroi.
În memoria unui erou
Aşa se face că, într-o zi sfântă pentru creştinii catolici, pe 1 noiembrie, au fost organizate la Nisa şi la Menton, în Franţa, evenimente de comemorare a unui mare argeşean, originar din oraşul Brătienilor – generalul Gheorghe Băgulescu, erou al Primului Război Mondial şi al Marii Uniri – şi un simpozion dedicat vieţii militarului, omului politic şi scriitorului Băgulescu. Organizatorii acestora, Lavinia Năstase, director al Centrului Cultural din Ştefăneşti, Ioana Dumitru, primar al oraşului Ştefăneşti, Maria Rădulescu, consilier local, au decis să meargă pe urmele generalului Băgulescu, alături de Florin Băgulescu, nepot al acestuia, acolo unde a ales să-şi petreacă ultimii ani din viaţă şi unde, de altfel, şi-a găsit odihna de veci: la Nisa, respectiv la Menton. La Biserica Vallon des Fleurs din Nisa a avut loc o slujbă de pomenire oficiată de preotul ortodox al comunităţii româneşti, care a binecuvântat colacul împletit, cozonacul, vinul de Ştefăneşti şi, mai ales, drapelul românesc peste care a trecut un secol.
Ţărână de la Ştefăneşti
În după-amiaza aceleiaşi zile, membri ai comunităţii româneşti din Franţa orientală (Nisa, Menton, Monte Carlo) şi din Italia (Sanremo, Genova, Torino, Milano, Brescia) au avut ocazia să cunoască momente importante din viaţa generalului, ancorate în contextul istoric al timpului său, precum şi testamentul în care îşi exprima dorinţa de a fi înmormântat la Ştefăneşti. Dând curs dorinţei sale, delegaţia din Ştefăneşti a cerut primăriei din oraşul francez sprijinul pentru a repatria rămăşiţele pământeşti ale eroului care a avut marele privilegiu de a duce, de la Alba-Iulia la Bucureşti, actul Unirii de la 1918. În cinstea sa, aceeaşi delegaţie a adus, la mormântul din Menton, ţărâna mult dorită de la Ştefăneşti şi steagul României Mari, crezul destinului său de patriot. Ecourile în presa franceză (Montecarlonews) şi italiană (Sanremonews, Lombardianews) ale evenimentelor au prins contur în articolele redactate de prof. Marian Mocanu, unul dintre autorii cărţii „Come fratelli”, mereu interesat de viaţa culturală a românilor din străinătate.
Donaţia
Decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” după Primul Război Mondial, simbol al Marii Uniri, singurul străin care a fost acceptat în Academia Japoniei, decorat de temutul Împărat Hirohito (după apariţia cărţii „Suflet japonez”), supravieţuitor al unor atentate ale Gestapoului, cetăţean de onoare al oraşului Nisa, membru al Academiei de Litere şi Artă din Paris, distins cu „Legiunea de onoare a Franţei”, generalul Băgulescu a devenit prim-ministru al românilor din exil.
Indignat de nerespectarea dorinţei sale de către statul român de a construi o clădire în formă de pagodă în Herăstrău (care urma să adăpostească valoroasa colecţie), a revocat donaţia şi a decis să lase bogata sa colecţie de artă japoneză şi orientală oraşului Menton, în semn de recunoştinţă faţă de ţara de adopţie, fiind a doua ca valoare, după donaţia lui Constantin Brâncuşi, în favoarea aceleiaşi tări. Acest om a fost argeşean. Si mulţi din sală au răspuns, cu mândrie, „Eu!” la întrebarea organizatorilor „Cine este din Argeş?”. Auzeam de Curtea de Argeş, Ştefăneşti, Boteni, Mioveni, Corbi, Călineşti…
„În numele conştiinţei naţionale”
Se pare că mari români sunt mai apreciaţi în afara graniţelor a ceea ce ei considerau patrie, pentru amprenta pe care au pus-o în cultura şi, de ce nu, în economia ţărilor de exil. Acum, după o sută de ani, spiritele lor ne cer socoteală. Avem datoria morală să-i readucem la vatră, fiindcă adevăraţii ambasadori ai românilor au fost ei.
Ceea ce m-a făcut să-i iert pe unii adulţi pentru nepăsare şi să simt mireasma Centenarului a fost, mai mult ca orice, prezenţa în sală a numeroase familii însoţite de copii cu vârste cuprinse între 2 şi 14 ani, cărora edilul oraşului Ştefăneşti şi echipa sa le-au dăruit ii cu motive populare din colecţia Elizei Brătianu, îndemnându-i să vorbească şi să cânte româneşte. Aveam nevoie, aşa cum murmurau organizatorii din Ştefăneşti, de acei participanţi ale căror conştiinţe nu erau dirijate de principii politice, nici de orgolii personale, doar de dorinţa de a cunoaşte România aşa cum a fost, cum este şi cum sperăm să fie, „în numele conştiinţei naţionale”, după cum i-a transmis Băgulescu lui Marghiloman în scrierile de pe pereţii clădirilor din Iaşi.
Prof. Delia DUMITRICĂ, Italia
