Mă sună la telefon gazetarul, şi scriitorul, şi omul Marin Ioniţă să mă roage ceva. N-o face de-a dreptul, mă ia pe departe. Îmi cere părerea despre articolul lui cu primarii şi ziariştii. Mă descoase dacă n-a sărit calul cu poetul Dan Rotaru. Mă întreabă dacă-mi mai amintesc de anii de şcoală la Oieşti, făcuţi în umbra Hidrocentralei de pe Argeş? După care face o pauză, de parcă n-ar mai vrea să se întindă la vorbă şi, abrupt, mă întreabă când mă duc la ţară. Şi dacă mă duc, dacă urc la deal, pe hotar, mă roagă să iau cu mine şi ochii lui…

Mă tulbură mult rugămintea lui nea Marin, cu care deseori am hălăduit în Trivale ori la mare, pe câmpiile gazetelor şi cărţilor, cu treabă şi uneori fără treabă, alături de Tomiţă Biolan de la a cărui dispariţie a trecut o duzină de ani. Probabil că iese tot mai rar din casă şi-l apucă dorul de hoinăreala „soldatului ca soldaţii”, cum îşi intitulează el unul din primele romane scrise în veacul trecut. Mă tulbură, fiindcă, iată, vorba lui Nichifor Crainic, ne zbatem între „zile albe” şi „zile negre”, refugiindu-ne în natură. Unii, ca să scăpăm de urâtul care ne dă ocol, nu neapărat pentru că britanicii au votat Brexit, ci pentru că plutim de ani buni într-o enormă pălăvrăgeală despre bine şi democraţie, despre omenie şi răutate, despre trecut, prezent şi un viitor în care tragem fără cruţare de parcă n-ar fi al nostru şi al acestei ţări, ci al duşmanilor duşmanilor noştri. Alţii pentru că simt chemarea lupilor când aleargă după vânat. Vânat pe care ei l-au aflat, iar acum au ajuns să fie vânaţi la rândul lor.

Ce-ar putea să vadă Mărin al meu dacă-l iau cu mine pe deal? Întâi şi întâi că nu dau nici eu buzna în natură aşa de-a dreptul. Mă las mai întâi ispitit şi frăgezit de o anume lectură, pe care o făceam şi când plecam cu oile pe izlaz şi când abia aşteptam să se sature. Să le culc la umbră de fag, ca să pot să citesc Alixăndria. Acum, forţez mai întâi „uşa interzisă” a lui Gabriel Liiceanu, fac o baie în cele trei virtuţi creştine – credinţa, speranţa şi dragostea – ca să rezist deziluziilor care tabără şi pe mine, după care pun şaua pe murgu, adică pe miţubişu, şi hai până la fântâna popii, lacul ăl lung, ori la poiana cu pari şi frăsinet. Dau ocol vetrelor de ciuperci pe care le călcam de mic, dau şi o fugă până la malul corbului, ca să văd cum mai arată munţii şi curtea regală de la Argeş, transmit un salut virtual vecinilor mei, cicăneşteanului Gh. Păun şi brăteşteanului Dumitru M. Ion, unul matematician şi academician, altul poet şi fondator de academie, care nu ştiu ce au de împărţit de nu găsesc răgazul să se adune la masa taclalei care uneşte, nu desparte. Mă gândesc o clipă şi la vlădica suferind de inimă, şi parcă-l văd rugându-se sub turla de mânăstire ce străluceşte până-n dealul ogrăzilor, după care tabăr şi eu pe „Şatra” lui Zaharia Stancu, însoţindu-i pe zlătari, cu căruţele şi corturile lor, până-n depărtata stepă transnistreană. Săracii de ei, au iernat aici printre vifore şi zăpezi, au îndurat geruri la focul cărora şi-au călit nou-născuţii, jumătate din ei au îngrăşat pământul lacom de sânge, au respectat cu sfinţenie legile şatrei, până când moartea i-a învins unul câte unul.

De la Lucian Boia („Cum s-a românizat România”) aflu că vreo 25.000 de ţigani, „romi”, cum ni se recomandă să le spunem în prezent, au fost deportaţi la Bug, iar jumătate din ei s-au prăpădit. Şi pentru ei, nomazii, în exodul lor, România a fost o vreme „uşa interzisă”.

Revin acasă, din mrejele lecturii şi de pe deal, unde radioul mă ţine la curent cu ce gândesc liderii noştri despre Uniunea Europeană. Ce mizerie este şi politica asta, europeană şi globală! Dezgustat, mă străduiesc să răspund cât mai sincer întrebărilor cu care Mărin mă provoacă pe net scriindu-mi că are de gând să mai scoată şi o carte de interviuri. Mă uit peste presă unde dau nas în nas cu ura din cotidian revărsată mai peste tot în ziar. Care ziar nu este totuşi al meu. E bine sau e rău? Eu zic, nea Mărine, că nu-i prea bine pe hotarul ăsta de ţară şi de lume în care adversarii se masacrează mai abitir decât găinile? Sau, poate, mă înşel eu ca gazetar, iar tu ştii mai bine, ca scriitor, când deschizi înaripat şi nărăvaş totodată drum dinozaurului.

Mă rog, şi tu ce poţi să faci! Soldatul ca soldaţii, pune arma la ochi şi trage în trecut, cu gândul la un viitor care poate-l scapă de belele. Pe el, dar pe noi cine ne scapă de sindromul urâtului care ne cuprinde când suntem torturaţi de gândul că ne naştem cu condamnarea la moarte în buzunar? Dacă ai un răspuns, nu mă lăsa confuz ca Liiceanu, că eu – la rugămintea ta – am încercat să dau ocol hotarului, „cu un picior pe un mal, cu un picior pe celălalt”. Păşind spre infinit.

Mihai GOLESCU

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio