Nu mai ştiu cine spunea că avem o mare meteahnă naţională. Aceea a indiferenţei pentru valorile proprii. Avea mare dreptate. Iar asta se vede o dată mai mult astăzi, în pofida unor eforturi adesea singulare, în gălăgia generală prin care ne strofocăm să „celebrăm” Centenarul Unirii. Marşuri şi iar marşuri, flăcări purtate ca sfintele moaşte dintr-un loc în altul, adunări de pomenire cu „eroi” expiraţi, conferinţe şi simpozioane ca-n epoca de tristă amintire. Bla, bla, bla…
Şi totuşi se mai întâmplă şi câte ceva demn de remarcat. Zilele trecute, arhiepiscopul, mai bine zis cărturarul Calinic, îmi pune în braţe cu mare bucurie o carte intitulată „Unirea Românilor – 1599 – 1859 – 1918”, cu text şi imagini de A. Sacerdoţeanu şi Emil Vârtosu. În fapt, constat, după ce-i parcurg cele 130 de pagini, că-i vorba despre reeditarea unei valoroase, foarte valoroase monografii a celor trei momente ale Unirii, în care Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza şi Ferdinand I au jucat un rol important, dacă nu covârşitor. Este cazul domnitorului Mihai Viteazul, „nevoit” la 1599 să-şi vadă împlinită „pohta ce-a pohtit-o”, adică trei ţări – Ardealul, Moldova şi Ţara Românească – într-una. Este drept, pentru puţin timp, dar – ca să-i cităm pe autorii cărţii – suficient ca să „lumineze ca un stâlp de foc căile destinului românesc”. Să recunoaştem că Mihai Viteazul continuă să ne fascineze şi astăzi, nu doar pentru că i-a reunit prima dată sub acelaşi sceptru pe români în hotarele lor strămoşeşti, ci şi pentru că a avut un destin atât de tragic. Asta, „graţie” unor oameni „răi şi hicleni… precum generalul Basta care, până la urmă, şi-a luat plata fiind belit de viu de împăratul Rudolf. Că de: cine sapă groapa altuia cade el într-însa”.
Sub poale de prun, greu de rod la sfârşit de august, răsfoim împreună în grădina casei mele paginile pe care sunt tipărite gravuri în lemn şi aramă, portrete, tablouri, zugrăveli cu chipul viteazului domn, extrase din arhive, muzee, colecţii particulare. Sunt toate adunate la un loc, cu două excepţii, fiindcă portretele domnului n-au putut fi fotocopiate în Anglia. Candid până la vulnerabilitate, arhiepiscopul se înflăcărează irezistibil urmărind documentele iconografice care redau uciderea lui Mihai Viteazul din 8/19 august, lupta de la Şelimber, unde au fost atâţia morţi că sibienii au trebuit să-i aşeze unul peste altul şi apoi brazde de pământ.
Ne frisonează, ca-n vremurile copilăriei, gravura în aramă care înfăţişează lupta de la Călugăreni din 13/23 august, reprodusă în cărţile de şcoală. Ierarhul nu-mi mai pare şubred organic, după o operaţie pe cord, ci un vajnic ostaş gata să apuce suliţa şi să se avânte în bătălia purtată de români contra tuturor celor care nu ne-au vrut şi nu ne vor uniţi. Nici ieri, nici azi. Se înflăcărează şi mă emoţionează şi pe mine. Impresionat, părintele Ciprian ne trage într-o poză, apoi alta şi alta, când vede că arhiepiscopul este prea prins de frunţile străluminate ale celor care au făcut posibilă unirea cea mică şi cea mare a românilor.
Grozavă carte, mă trezesc şi eu exclamând când văd chipul inedit, cu mustaţă şi cu prestanţă, al lui Alexandru Ioan Cuza, domnul principatelor unite, apoi entuziasmul mulţimii aclamând armata română la Chişinău, ori pe al lui Ferdinand I şi al reginei Maria la intrarea în Bucureşti, în fruntea armatei române, la 1 Decembrie 1918. Trăim livresc, dacă se poate spune aşa, momente de insolit. Graţie imaginilor – adunate în carte de doi mari istorici, A. Sacerdoţeanu şi Emil Vârtosu – sugestive prin autenticitatea şi ineditul lor, dar şi al textului acaparator. Ca să-l determine pe sultan să anuleze alegerile mincinoase din Molodova, măsluite de caimacamul Vogoride, un ofiţer francez de marină a făcut un gest spontan, coborând curajos steagul de la ambasada franceză. „Din acel moment Unirea Principatelor devenea numai o chestiune de timp”, scrie cu înţelepciune Ion Ghica.
Tot citind şi comentând, uităm şi noi de timp, ca să ne trezim, în grădină, cu lună plină şi cu un cor de greieri intonând, în imaginaţia noastră, Sonata Unirii. Este o experienţă unică şi ea se datorează unei reuşite editoriale a Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, cu a cărui binecuvântare s-a tipărit cartea la Editura Argeşului şi Muscelului. Sigur, şi cu osârdia călugăriţelor de la Mânăstirea Aninoasa, fascinate probabil şi ele de izbânda românilor când este vorba de unitatea neamului. Ţel nobil, tulburător de înalt şi de vibrant, la care au trudit, de-a lungul timpului, „fiindcă nimeni n-ar fi biruit singur”, păstori şi plugari, ostaşi şi cărturari, boieri şi domni, toţi cei care „au simţit că e vorba de acelaşi neam”.
