Fug deseori la ţară cu lătratul meliţei în urechi. Fug că nu mai suport. Fug să-mi scald ochii şi gândul la cerul meu. Limpede, albastru, dar uneori şi neguros, şi scorţos ca zarva din politică. Unde, vorba lui Radu Paraschivescu, cel mai des, două mături stau de vorbă, sugerând genial gradul enorm de relativizare a vieţii publice, de trimitere în derizoriu. Unde suntem? Pe maidan, la bordel, la balamuc? Am atins cota de avarie a vieţii noastre publice?
Mă aşez la firul ierbii care, cosită, e deja otavă, ascunzând în ea dulceaţa prunelor de vară. Cerul şi pământul! Îmi răsună în memorie, diafan: „Argint e pe ape şi aur în aer”. Ale cui sunt vorbele astea? Ale mele nu, dar le simt ca pe ale mele. Şi, ca să fiu sincer, sincer, le-aş simţi ca fiind ale mele dacă nu mi-ar răsuna în urechi lătratul de meliţă.
Cum, nu ştiţi ce-i aia o meliţă, voi, mai tinerii mei cititori? Păi, în copilăria mea vuia satul de meliţe. Că mai toată lumea purta cămeşă de cânepă, nu doar tuşa Mărioara din povestirea lui Creangă. Şi cânepa asta – atenţie, nu-i vorba de canabis! – trebuia semănată, păzită de vrăbii, culeasă, adunată în snopi ca şi grâul, pusă la topit în boalcă, după care trebuia meliţată. Adică, odată putrezite, tijele urmau să fie zdrobite între două scânduri, peste care venea, ghilotină, o limbă de lemn menită să facă în mii de fărâmiţe joardele răsfirate. Asta trebuia să facă meliţa. Vuia satul, nu alta, de zgomotul făcut în bătălia cânepii. După prima izbândă, se alegea apoi fibra flexibilă cu ajutorul pieptenilor, se răsucea firul şi din el, urzit pe răşchitor, se ţesea în război pânza. Din care se făceau cămaşa, ia, faţa de masă, şervetul, desaga, ţoala, izmenele ş.a.
Dar eu nu vreau să spun acum că fug la ţară de dorul lătratului de meliţă. Fug de meliţa politică de care vuieşte azi toată ţara şi de care sunt sătul până-n gât. Ca suratele la gard, ca să nu zic ca babele la uluci, cum a scris odată Everac, luându-i în răspăr pe cei de la postul de radio „Europa Liberă”, meliţa latră la televizor, latră în piaţa publică, latră la mitinguri şi proteste, într-o hărmălaie de balamuc. Iohannis este luat la refec de cei pe care-i însoţise în piaţă, ambalat în geacă roşie, fiindcă a semnat demisia şefei DNA. Şi s-au apucat să-l dea în tărbacă, de să-l facă spâldări, nu alta. Să se sature de bani, de case, de meditaţii, de funcţia prezidenţială pe care o vrea la „repetir”. La rândul lui, statul paralel, cu oamenii din presă şi servicii, continuă să-i dea aprig la gioale lui Dragnea. Să nu se mai fălească el cu majoritatea de la alegeri. Că odată şi odată tot îi ies pe nas. Alegerile! Demisă şi abandonată, Kovesi începe şi ea să fie căutată… la case. Să nu vă gândiţi la altceva, că doar nu scriu la un tabloid. Tudorel Toader este luat şi el la scărmănat, că umblă, cică, să-şi aranjeze şef la DNA. Că-n vârtejul ăsta de pasiuni, ambiţii şi orgolii, mă gândesc de n-o fi vorba cumva chiar de piteşteanul nostru, Marius Iacob? N-ar fi de colea, nu? Am mai avea şi noi pe cineva din Argeş la Centru. Dar mai contează? Centrul este la Alexandria.
Şi, uite aşa, dă-i, şi meliţă, şi loveşte, şi plesneşte, şi trosneşte, cu scenarii explozive şi incredibile, de-ţi bubuie mintea, nu alta! De nu mai ştii al cui eşti şi încotro s-o apuci. Fiindcă manipularea este în toi. Ca să fie intoxicată opinia publică. La orizont – alegerile. Prezidenţiale şi europene. I-au studiat băieţii şi fetele noastre „Tratatul de dezinformare” al lui Vladimir Volkoff, din doască în doască. Îi mănâncă din palmă, când este vorba de a cuceri puterea într-o ţară. Cum trebuie procedat? Luaţi aminte: „Discreditaţi tot ce merge bine în ţară. Subminaţi-le reputaţia. Implicaţi conducătorii în acţiuni ilegale. Întărâtaţi-i pe tineri contra bătrânilor. Răspândiţi discordia între cetăţeni” ş.a.m.d. Ce face, de pildă, liberalul Orban, acuzându-l pe prim-ministru de trădare, este oripilant. Noaptea minţii, nu alta! Un prilej pentru presa amatoare de meliţat să pescuiască gafe, erori şi orori şi să le verse peste noi. Ne înecăm într-un ocean de zoaie, care ne discreditează cu asupra de măsură afară. Le pasă de asta celor care pun la cale acţiunile subversive? Nici vorbă!
Fug cât pot şi unde pot de această bumbăceală generală. Ca să nu zic meliţare generală. La ce e bună? Vorbe, scenarii din care ţâşneşte doar venin. O grădină nu a Maicii Domnului, ci una în care se cultivă manipulări, mistificări, măsluiri. Nu zic nici că-i bună fuga mea la ţară, după ce i-am trosnit pe ăştia cu condeiul. Dar asta e treaba mea, nu alta. Ce-i drept, n-am întâlnit aici Paradisul, ca doctorul şi scriitorul Viorel Pătraşcu, în Republica Dominicană! Aşa că mă mulţumesc să iau la subsuoară doar cartea maestrului, cu titlu tare ispititor, „Saona cea frumoasă”, şi… pârtia la Verneşti. Nu-i aici ca la începutul lumii, în insula descoperită de Columb, dar, oricum, la Verneşti mai pot umbla şi eu desculţ şi mai pot digera, consumptiv, gândurile mele. Nu doar pe ale celor care se demonizează neobosit şi agresiv la meliţa politică.

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio