Îmi place muntele mai mult decât orice altă formă de relief. Şi sunt bucuros că Argeşul are cea mai întinsă şi mai înaltă platformă montană din ţară, plus „cel mai frumos drum din lume”, Transfăgărăşanul.
Sâmbătă, pe drumul ca o panglică şerpuită printre creste şi abis am întâlnit numeroşi străini, dar şi o lipsă crasă de civilizaţie.
Amenzi la grătar
Sunt zile când pe Transfăgărăşan e ca pe… autostradă. Aşa a fost şi sâmbătă, o primă zi frumoasă după atâtea posomorâte şi cu ploi abundente.
Încă de la baza cetăţuii lui Ţepeş de la Poenari am întâlnit coloane de maşini şi zeci de turişti la grătar sau admirând peisajul.
Mai sus, la barajul Vidraru, din nou blocaj: o mulţime de oameni făceau poze şi voiau să vadă minunăţia de acumulare cu o capacitate de 450 milioane metri cubi de apă. Plus „Omul de fier”.
Nu e de mirare că poliţiştii şi jandarmii erau la datorie, la fel şi comercianţii înşiraţi cu fel de fel de produse pe marginea drumului: de la artizanat (înloielnic), la porumb fiert ori copt, miere, fructe de pădure şi produse lactate cu origini… suspecte (cineva, pe la Podul Dâmboviţei, îmi mărturisea că multe produse sunt achiziţionate, de fapt, din magazine).
Peste tot se zăreau „relicve” ale „civilizaţiei”, adică resturi şi gunoaie presărate pe malul lacului, de-a lungul drumului şi pe spaţiile verzi.
Mai sus, după ce am trecut de drumul către Molivişu (zona cu pârtia de schi… ratată), am găsit din loc în loc maşini oprite şi oameni la grătare.
Erau însă şi poliţişti şi jandarmi care le aplicau amenzi celor care făceau focul în locuri nepermise. Nimeni nu se sinchisea însă să oprească vreun camion plin cu lemne care cobora spre Valea Argeşului…
Cum s-o fi putut?
Destinaţia dorită era însă alta, Bâlea Lac, că tot s-a deschis tunelul care face legătura între Argeş şi Sibiu. Rând pe rând, ne-au depăşit zeci de motoclişti, mulţi dintre ei din Cehia, Germania şi Marea Britanie. De asemenea, erau multe maşini cu numere străine, inclusiv rulote.
E clar: e mare faima acestui drum uluitor pe care nu mă abţin să-l compar cu ce (nu) se face în prezent. Oare cum s-a putut construi o asemenea bijuterie tehnică în epoca mult hulită, iar acum, în vremuri „capitaliste”, abia facem şosele cu pretenţie de autostradă la câmpie?
Cum să avem încredere că se va face autostrada Piteşti-Sibiu, care va trece munţii (conform proiectului), când ştim cu câte eforturi şi sacrificii s-a făcut Transfăgărăşanul?
Odată ajunşi în golul alpin, priveliştea îţi taie respiraţia: creste semeţe, cascade uluitoare, turme de oi risipite pe pantele abrupte, ca nişte puncte pe pânza unui pictor, ici şi colo petice de zăpadă încăpăţânate să nu se topească, plus profilul unduitor al Trasnsfăgărăşanului cocoţat la altitudini parcă imposibile.
O grămadă de biciclişti urcau gâfâind pe şosea sau coborau în viteză, iar pe margine opriseră maşini pentru ca ocupanţii să poată face poze.
Din loc în loc erau tarabe cu de toate, la care se oprea multă lume. În fine, după refugiul Salvamont de la Cota 2000 (o realizare de excepţie de după 1990), am ajuns la tunelul de acces spre Bâlea. Unii biciclişti îl parcurg fără să aibă măcar „ochi de pisică” (lumini), iar asta face traseul dificil pentru şoferi.
Lecţia
La Bâlea, aglomeraţie ca la… festivalul Untold! Abia găseşti un loc pentru parcat maşina.
„Investitori” şmecheri au pus câte o tonetă şi o barieră, iar pentru acces în „parcare” îţi percep 5 lei pe oră.
Cât vezi cu ochii, chioşcuri şi tonete de tot felul creează impresia unui imens bâlci la altitudine! Doar tiribombele lipsesc! În rest, găseşti haine (vremea fiind schimbătoare, am dat pe un „fleece” 80 lei; aşa mi-am învăţat lecţia!), „farmacii” naturiste, vânzători de gogoşi, clătite, kurtos kalacs, suveniruri şi multe pietre colorate (o piatră de mână, de două ori mai mare decât palma, costa 800 lei!).
Totul se taxează, până şi la toaletele administrate privat e coadă, în ciuda preţului: 3 lei intrarea. Lacul Bâlea se dezvăluie apoi în toată splendoarea lui, iar de pe crestele pe care se poate ajunge relativ uşor priveliştea spre Transilvania este năucitoare, mai ales după ce se ridică vălul de ceaţă.
Pe un astfel de traseu l-am zărit şi pe fostul deputat de Argeş al PSD Dumitru Chiriţă (acum şef al ANRE), alături de soţie.
Ghenele amplasate aici abia fac faţă volumului mare de deşeuri. După câteva ore, am lăsat „bâlciul” în urmă şi am revenit pe partea argeşeană a Transfăgărăşanului, pentru o drumeţie.
Comori
Am trecut de cabana „Capra” şi am văzut că podul peste pârâul cu acelaţi nume, avariat după ploile abundente din ultima perioadă, nu este încă gata.
A fost amenajat prin vad un drum. La „coada” lacului Vidraru am dat peste bifurcaţia spre cabana „Cumpăna” (7 km de drum forestier), pe care l-am străbătut pe jos.
Pe lac se auzeau vocile unor canotori, când şi când, iar dincolo, pe malul celălalt, liniştea era spartă de motoare puternice de motocicletă. În rest, linişte (şi nu am dat peste urs…) şi vântul care mângâia crengile de copaci.
Unii turişti se încumetă să parcurgă drumul cu maşina, dar nu este pentru oricine (înţelegem că drumul spre „Cumpăna” dinspre barajul Vidraru, lung de 15 km, e şi mai rău!).
Era animaţie, însă, şi la „Cumpăna”. De-a lungul drumului, din păcate, găseşti la tot pasul gunoaie. Am întâlnit şi trei motociclişti germani care, osteniţi după cursele făcute, se întinseseră pe iarbă, la umbra unor copaci, şi trăgeau un pui de somn de toată frumuseţea.
Să nu faceţi asta: prin zonă sunt vipere! Pe Vidraru, pe lac, am văzut mulţime de gunoaie, semn că bâlciul e o stare de fapt pentru unii. Chiar şi la mare altitudine! Păcat de comorile ascunse sau dezvăluite cu generozitate de cel mai falnic munte al ţării…
