… Aceasta a fost întrebarea adusă ieri în atenţia publicului de Cristina Munteanu şi de Mihai Golescu, realizatorii emisiunii „Subiect de presă” de la „Antena 1” Piteşti. Invitat, magistratul doctor Marius Andreescu, judecător la Curtea de Apel Piteşti, care a trebuit să răspundă unor întrebări aflate pe buzele tuturor: ce se întâmplă azi cu justiţia? Ce e abuzul în serviciu? De ce trebuia stabilit un prag? De ce atâta bătălie pe această temă?
Infracţiune veche, prevederi noi
„Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu şi se ruşinează de om”, afirma într-un articol publicat într-o revistă magistratul Andreescu, cunoscut şi prin faptul că, de-a lungul vremii, s-a aplecat cu pasiune asupra culturii, dar şi a justiţei. „Este justificat oarecum interesul politicianist, aş zice eu, pentru definirea acestei infracţiuni destul de veche în legislaţia română, pentru că şi codul penal anterior o prevedea. În primul rând, pentru că are legătură cu o chestiune poate mai puţin evidentă, distincţia dintre legalitate şi legitimitate. Legalitatea este raportarea strictă, formală, la un act normativ, la o normă pe care o respecţi sau nu. Legitimitatea este mai mult decât atât. Este o justificare calitativă a actului, a faptei, a conduitei pe care o ai în raport cu o anumită normă. Altfel spus, un act poate fi legal, dar nu poate fi legitim. Problema abuzului, în toate formele sale, ţine de ceea ce se poate numi, din perspectiva dreptului constituţional, de exemplu, excesul de putere. Una dintre marile probleme ale unei societăţi democratice este să facă distincţie între ceea ce este permis, ca marjă de apreciere, în activitatea autorităţilor statului, în decizia pe care o iau, şi ceea ce depăşeşte această marjă, care poate constitui un exces de putere. Acest exces se poate manifesta cam la toate nivelurile, de la funcţionarul obişnuit până la parlamentar, inclusiv în actul de justiţie”, a spus dl. Andreescu.
Interes major
„Din punct de vedere practic, a continuat invitatul, mai este o chestiune foarte interesantă şi mai puţin observată. În domeniul infracţionalităţii din viaţa publică, din activitatea organelor statului, când nu există posibilitatea încadrării unei fapte într-o normă specială, concretă, se încearcă încadrarea în această formă generală, abuzul în serviciu, abuzul de putere, când conduita funcţionarului, demnitarului, judecătorului, procurorului este altfel decât cea normală. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi cea a Curţii Constituţionale au impus ca această infracţiune să fie menţinută numai în raport cu un anumit prejudiciu în sensul material al cuvântului, iar de aici acel prag şi toate celelalte chestiuni. Unele ţări din Europa nu reglementează această infracţiune, ci numai excesul de putere. De aici acest interes deosebit. Ar mai fi şi o a treia explicaţie, care după părerea mea este politicianistă. Destul de mulţi demnitari au fost anchetaţi, unii au fost şi condamnaţi sau au procese în derulare, ceea ce creează anumite emoţii. Există un interes major pentru această infracţiune, care, în ultima vreme, din punct de vedere statistic, înainte de anii 2014-2015, a început să apară frecvent în jurisprudenţă. Evident ar mai fi vorba şi despre punctul de vedere al Curţii Constituţionale, care a impus anumite reguli, standarde, inclusiv un anumit prag material, care să facă distincţia răspunderii penale faţă de alte forme de răspundere civilă”.
Pragul nu e benefic
În opinia judecătorului Andreescu, stabilirea unui asemenea prag nu este benefic pentru actul de justiţie, fiindcă reprezintă un grad mai mare sau mai mic de relativism. Această infracţiune ar trebui să fie cât mai bine definită, aşa cum o făcea codul penal în forma anterioră, care nu prevedea un anumit prag, ci numai ideea de prejudiciu. Iar disfuncţia între răspunderea penală şi alte forme de răspundere este o problemă a judecătorului, pe care o poate face fără să fie nevoie de existenţa unui prag, care oricum este relativ, punând presiune şi pe justiţie, şi pe om. Dar şi pe lege în sine, fiindcă îngustează foarte mult marja de apreciere a judecătorului.
În numele legii
Potrivit magistratului, justiţia, ca activitate statală, este condiţionată de lege, fiindcă hotărârile pronunţate de o instanţă de judecată sunt în numele legii. Prin urmare, rolul judecătorului este în a interpreta – o chestiune foarte importantă – şi de a aplica legea. Dar legea ca atare trebuie să îndeplinească nişte condiţii calitative pentru a asigura actul de justiţie, care trebuie să fie coerent, eficient. O altă calitate a legii ar trebui s-o constituie simplitatea actului normativ. La fel claritatea, norma juridică să fie cât mai expresivă, să poată fi înţeleasă şi aplicată în mod nemijlocit. Evident, ar mai fi predictibilitatea, adică norma să poată să prevadă o conduită pentru subiectele de drept în orice împrejurare şi în orice condiţii. O altă chestiune care la noi în ţară nu prea există şi care pentru judecători şi pentru procurori creează multe probleme este stabilitatea normei juridice. „Codul penal anterior, precum şi cel civil sau alte acte normative din 1968 au fost valabile mai bine de 50 de ani cu modificările aduse de-a lungul timpului. Mi-aduc aminte că am citit memoriile marelui jurist român Dongoroz, care a lucrat la acest cod penal, el şi echipa lui, încurajat fiind de oamenii politici ai vremii, 11 ani, ca să facă un act normativ corent. Noi încercăm să facem actele normative, cum se spune, după picior, sub anumite imperative ale unor comisii. O altă calitate, poate cea mai importantă. Noi încercăm întotdeauna să raportăm actele normative la dreptul Uniunii Europene, ceea ce nu este un lucru rău, dar ar trebui să pornim mai înainte de la Constituţia României, care este un act normativ ce rezistă din 1991 şi a fost modificat doar o singură dată. Această constituţionalitate nu o văd doar printr-o raportare la normă, ci şi ca o preluare în lege a unor valori ale normei constituţionale, ceea ce mai rar se întâmplă mai ales în domeniul dreptului penal”, a afirmat invitatul.
Îndepărtarea de tradiţii
Referindu-se la comisiile parlamentare desemnate să elaboreze legile justiţiei, dl. Andreescu a spus că ar trebui formate din specialişti în domeniul creării dreptului, al creării de norme juridice, care să aibă o anumită experienţă normativă. Din păcate, aici zona este mai restrânsă şi, prin urmare, aspectul politic a fost predominant faţă de aspectul tehnic, ştiinţific al lucrurilor. Peste toate există şi o presiune a dreptului UE, care duce din păcate la un „copy paste” şi la o îndepărtare de la tradiţii valoroase ale dreptului românesc, care creează mari dificultăţi în practică pentru judecători. Niciodată modelele nu se pot aplica în mod formal, stereotip, fără să se ţină cont de realitate. Chiar în Constituţie se prevede că tot sistemul puterii statale şi exercitarea puterii se realizează în spiritul tradiţiilor şi ale valorilor democratice ale poporului român. Or, tradiţiile în justiţia românească sunt extraordinar de frumoase şi interesante, ceea ce ar putea să inspire şi să le dea de gândit celor care se ocupă cu actul de creaţie a legilor.
Mandatul nu este imperativ
„Cei care ajung într-o demnitate publică trebuie să acţioneze pentru interesul public, pentru binele general, nu pentru interesul personal sau de grup mai mult sau mai puţin politic. Este foarte interesant din acest punct de vedere dreptul constituţional, unde se accentuează că mandatul unui parlamentar este unul reprezentativ, în sensul că reprezintă electoratul, poporul în ansamblul său, nicidecum un mandat imperativ. Este o chestiune precizată expres în Constituţie. Dar aici este o problemă de conştiinţă a celui care ajunge într-o asemenea funcţie şi pe care o poate exercita. Cel care îndeplineşte o funcţie publică până la cel mai înalt nivel ar trebui să aibă o conduită socratică. Adică să respecte şi să se supună legii, chiar dacă ea este o formă de constrângere. Dacă s-ar respecta dezideratul acesta, lucrurile ar fi mult mai simple, mai clare, s-ar ajunge la o anumită coerenţă în actul legislativ şi evident în actul de justiţie, însă cred că suntem cam departe de o asemenea cerinţă”, a declarat Marius Andreescu.
Valorile sunt cu noi
„Ca judecător, a continuat el, n-am simţit niciodată că aş putea renunţa la valori. Deşi unii filosofi spun că valorile sunt undeva deasupra noastră, ele sunt cu noi, pornind de la cele religioase. De aceea noi spunem că justiţia se pronunţă în numele legii, ceea ce este corect sub aspectul formal al lucrurilor. Dar dincolo de lege trebuie să avem şi ideea de dreptate. Anticii ziceau să judecătorul spune dreptul. Deci, prin actul de justiţie judecătorul închide un lanţ fenomenologic, arată ce este drept şi ce este nedrept, nu neapărat ce este legal şi ce este nelegal. Ca magistrat, am simţit întotdeauna dorinţa de a mă raporta prin lege, nu în afara ei sau în contradicţie cu ea la actul de dreptate. Aş spune că acest lucru este perfect posibil pentru misiunea judecătorului de a interpreta actul normativ”.
Apropie legea de om
Referindu-se la titlul emisiunii, magistratul a declarat că sunt două forme de act de justiţie pe care-l poate face judecătorul. Unul pentru lege, dar care ar putea prezenta pericolul de a uita subiectul actului de justiţie, care este omul, şi o justiţie făcută pentru om, care iese din cadrul definiţiei justiţiei ca serviciu public. „Nu duci omul la lege, ci apropii legea de om şi de realitatea pe care acesta o are într-o situaţie concretă. De altfel, aceasta este mare artă a justiţiei, pe care anticii o defineau ca o artă a binelui şi a echităţii”, a afirmat judecătorul. Întrebat ce crede despre tergiversarea, de către procuror, a unor dosare, invitatul a precizat că legea nu a reglementat controlul asupra activităţii parchetelor, care este încă departe de a putea fi controlată printr-un act public, aşa cum se întâmplă în justiţie, care nu poate forma obiectul unui control judecătoresc. Se pot formula plângeri împotriva actelor procurorului, dar nu există suficiente mijloace, pârghii legislative pentru a controla această activitate. De aici şi posibilitatea mai puţin corectă din partea procurorului de a tergiversa unele cauze.
Diversitatea practicii
O mare problemă care frământă şi caracterizează activitatea judiciară în România este diversitatea, uneori contradictorie, practicii judiciare raportată la situaţii de fapt similare sau chiar identice. Explicaţiile sunt multiple. Una ar fi însăşi calitatea legii, lipsa de simplitate care creează posibilitatea unei interpretări multiple. Apoi mai este modul în care judecătorul percepe o anumită realitate, pregătirea sa, modul în care înţelege să se raporteze la un anumit fenomen, fiindcă, înainte de a fi magistrat, este totuşi un om cu o anumită pregătire şi o anumită calitate. Ar mai fi şi o a treia explicaţie, care ţine de particularităţile actului de justiţie sau ale realităţii sociale. Se încearcă în sistemele anglo-saxone, unde jurisprudenţa este izvor formal de drept, precedentul judiciar. La noi a intervenit bine de multe ori Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu acele decizii de interpretare a legii care sunt obligatorii şi care unifică în mare măsură practica judiciară. Şi Curtea Constituţională are acte decizionale deosebit de importante şi benefice pentru realitatea dreptului, context în care în ultimii ani fenomenul diversităţii în jurisprudenţă s-a mai diminuat.
Îndoiala, în favoarea acuzatului
Mai gravă este problema celor care au fost judecaţi şi condamnaţi, iar ulterior s-a dovedit, după executarea pedepselor, că nu au fost vinovaţi. „Aici clar este vorba despre o interpretare greşită a legii sau de o înţelegere necorespunzătoare a unei situaţii de fapt. Deciziile de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe, sigure şi să nu existe nicio urmă de îndoială. Orice urmă de îndoială trebuie interpretată în favoarea celui acuzat. Îndoiala, lipsa de certitudine bazată pe probe şi pe propriile convingeri, duce inevitabil la o soluţie favorabilă inculpatului. Un mare pericol în justiţie este căderea în exterioritate. Adică renunţarea la statutul ei de independenţă, de imparţialitate şi încercarea celor care fac justiţie de a se ocupa de altceva decât de justiţie, mai mult sau mai puţin vădit. Există şi acest pericol de a se judeca cu o dublă măsură, pentru că raportarea la om a justiţiei nu înseamnă raportarea la un interes privat”, a spus dl. Andreescu.
Judecata cu dublă măsură
Referitor la litigiile de presă, la procesele în care sunt târâţi unii jurnalişti, magistratul a declarat că este o problemă de conştiinţă a judecătorului să se raporteze la aspectele relatate de gazetari. „Adevărul pe care-l face justiţia nu este un adevăr existenţial, ci doar unul judiciar, bazat pe probe, pe o anumită fenomenalitate raportată la o normă juridică generală. Dar acest adevăr este foarte important, pentru că altul, în lumea socială, nu există. Întotdeauna am avut convingerea că oamenii sunt mai aproape de adevăr decât de adevărul judiciar, iar dacă nu se ţine cont de acest aspect, se poate ajunge şi la acea judecată cu dublă măsură. Marele jurist Matei Cantacuzino spunea în 1919: «într-o bisericuţă din Roma am văzut tabloul unei femei care ţinea în mâinile ei pământul negru. Îl îmbrăţişa cu căldură, expresia ei arăta că este o mamă care, cu ochii întorşi spre cer, cerea parcă să smulgă din seninul lui lumină. Mă aşteptam să fie scris dedesubt caritatea sau dreptatea sau filantropia. Nu, era justiţia. Justiţia nelegată la ochi şi înţelegătoare a tuturor durerilor, iar nu cealaltă justiţie oarbă, cu spada într-o mână şi în cealaltă ţinând un cântar atât de mic, încât nu poate cuprinde nimic din mizeriile noastre». Cred că aceste cuvinte ar trebui să fie călăuzitoare şi pentru cei care fac actul de justiţie acum, să încerce cel puţin să se raporteze la aceste frumoase cuvinte aparţinând marelui jurist român”, a mai spus magistratul doctor în drept Marius Andreescu.
