Ştiu că mulţi dintre dumneavoastră, stimaţi cititori, veţi ajunge în vara aceasta pe Coasta de Azur, paradisul de vacanţă al Franţei. Vă sugerez să nu scăpaţi prilejul de a vizita unul dintre orăşelele cele mai frumoase şi chiar poetice, puţin frecventate: Le Cannet.
Marea, munţii în depărtare, casele cu ziduri galbene, reflectarea luminii parcă mai strălucitoare! Dar anul acesta orăşelul ne mai oferă o plăcere deosebită: expoziţia pictorului Pierre Bonnard. Născut acum 150 de ani, şi-a petrecut viaţa transpunând pe pânze ceea ce îl fascina: peisajele şi nudurile femeieşti.
Dar vizitarea expoziţiei mi-a dat în primul rând senzaţia că el a pictat sentimente. Peisajele sunt colorate cu putere şi este evident că a încercat să reconstruiască unitatea dintre om şi natură.
Prieten cu Matisse şi cu Monnet, Bonnard a reuşit să transpună, graţie culorilor, realitatea vieţii oraşului. Care este şi rămâne un loc pentru bogătaşi, mai ales străini.
Vizita începe cu afişele pe care pictorul le-a realizat în 1891. Cel mai celebru este pentru o marcă de şampanie. Influenţa „japonismului” se găseşte într-o operă, „Crepuscule”, făcută când nu avea decât 25 de ani. „Les Grands Boulevards” prezintă cu sensibilitate o scenă a vieţii pariziene.
Şi-apoi o operă misterioasă prin interpretarea sa: portretele familiei Bernheim, care se ocupa de comercializarea operelor artistului. Atât că cei doi fraţi sunt în umbră, iar soţiile lor, frumoase şi elegante, ocupă primul plan. Nudurile feminine care l-au fascinat spre finele vieţii sunt expuse pentru a transmite mesajul său intens de pasiune a artei în toată splendoarea ei picturală.
Pentru a sărbători cei 150 de ani de la naştere, primăriţa i-a dat unui cunoscut artist de „street art” permisiunea să picteze pe peretele unei case un portret imens al pictorului. Care a fost foarte reuşit şi i s-a cerut să mai facă unul.
Prin urmare, vă sfătuiesc, dacă sunteţi prin prejma orăşelului, nu ezitaţi: e artă adevărată, iar Pierre Bonnard intră astfel pentru totdeauna în panteonul marilor pictori ai Franţei. Încheiem cu cuvintele lui: „Nu e vorba de a picta viaţa. Este vorba de a da viaţă picturii.”
