La Mănăstirea lui Manole lumina zilei se apropia de sfârşit. M-am aşezat pe o bancă lângă biserică, pentru un ultim popas şi, în spatele meu, am simţit că mă strâng trei vânturi: unul venit dinspre Apus, insidios, care a distrus odată biserica mai mult poate decât cutremurele şi incendiile; unul dinspre Răsărit, rece, nivelator, care minţea că este urmaşul vântului bizantin; şi unul din Sud, mai îndepărtat, pe moment, dar căruia îi simţeam sărutul rece, islamic.

M-am ridicat de pe bancă, mi-am strâns haina în jurul corpului obosit şi am simţit adierea peste faţă a unui al patrulea vânt, încălzit de zidurile bisericii din apropiere, vânt care cred că l-a mângâiat şi pe Neagoe.

Mi-am dat seama că atâta timp cât va adia acest vânt, indiferent de greutăţile la care suntem supuşi sau care ni le facem singuri, ca neam şi ca indivizi, nu vom pieri niciodată. Neagoe a surprins aici, la Argeş, puterea vântului credinţei noastre, sădind-o în piatra veşniciei, cu toate încercările la care a fost supus monumentul său. Profetul Ilie a ajuns să înţeleagă acest vânt duhovnicesc.

Ilie stătea pe munte să-L întâlnească pe Dumnezeu. Mai întâi a venit o vijelie, dar Dumnezeu nu era în vijelie, apoi a venit un cutremur, dar Dumnezeu nu era nici în cutremur. Apoi a venit un foc, dar Dumnezeu nu era nici acolo.

În cele din urmă, a venit ceva foarte duios, numit de unii adiere lină şi de alţii – un glas sfios. Când Ilie l-a simţit, şi-a acoperit faţa, fiindcă a ştiut că se află în prezenţa lui Dumnezeu. În duioşia lui Dumnezeu, glasul era atingere şi atingerea era glas.

Prin urmare, a fost o vreme în care învăţăturile părinteşti conţineau acest glas duios. Şi avem multe astfel de învăţături, amintind aici doar despre „Învăţăturile către tineri ale lui Antim Ivireanul” şi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, care sunt în primul rând cărţi religioase şi abia apoi exprimă o etică bisericească sau de curte.

Or, când aceste învăţături nu-şi mai au căutarea, atingerea spiritului religios a rămas fără glas, fără dezvoltare sau fără reacţie înainte de a pieri, stârnind doar câteva adieri. Scriitorul francez Marcel Gauchet este de părere că nimic nu ni se datorează din ceea ce există.

Felul nostru de a trăi, regulile şi obiceiurile noastre, ceea ce ştim, toate le datorăm strămoşilor, eroilor, zeilor, care le-au stabilit sau instaurat. Noi nu facem decât să-i urmăm, să-i imităm sau să repetăm ceea ce ne-au învăţat ei.

În mod esenţial, tot ceea ce reglează muncile este primit de la părinţii noştri, mari obligaţii şi gesturi mărunte, toate acestea provin dintr-un trecut fondator.

Or, începând cu secolul al XIX-lea, învăţăturile părinteşti îşi pierd din semnificaţie şi apar alte învăţături cu un altfel de conţinut, unul în care se prevedea ca acela ce le ascultă să înveţe cum să parvină.

Iată dar cum, începând cu această dată, domnitorul ţării nu-şi mai alătură numelui propriu şi numele generic de „Ioan”, ca în trecut. Domnitorul începe să fie ales în urma celor mai ingrate intrigi boiereşti. Între ajutoarele lui nu există ierarhie. Miniştrii, fiecare în departamentul său, îşi întrebuinţează ciracii cum doresc.

La curtea lor nu se cere carte sau purtare morală, ci numai bani pentru funcţii şi posturi publice. Ciocoii plătesc pentru a avea protecţie puternică.

Tot, începând cu secolul al XIX-lea, administraţia publică se îndeplineşte cu biciul, justiţia cu mita, finanţele cu furtul, iar politica prin minciună. Aşa s-au dus vechile curţi ale boierilor autohtoni, iar prin colţurile lor au crescut alţi „boieri foarte creştini” şi totuşi, în felul lor, foarte „liberali”.

Ei au început să plănuiască un nesfârşit gâlgâit oratoric, zguduitoarea bogăţie de mai târziu. În concluzie, învăţăturile părinteşti sunt păstrate ca într-un cimitir, alcătuind memoria neamului nostru, iar adierea blândă dumnezeiască a devenit pentru totdeauna o vijelie necruţătoare.

În parte, această adiere, venită dinspre zidurile Mânăstirii lui Manole, va fi şi dus o viaţă subterană, clandestină, aşteptând parcă o conjunctură prielnică pentru a ieşi la suprafaţă şi a-i mântui pe oameni.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio