În zilele de început de primăvară cu zăpadă bogată, m-am întrebat când voi vedea un ghiocel. Răspunsul era dat de vântul ce bătea cu izbucniri din hău în ferestre. Zăpada şi vântul sălbatic i-au silit pe ţărani să păstreze pe umeri cojoacele lor de lână. Am întrebat-o pe fetiţa mea dacă a deranjat-o zăpada asta de primăvară. Ea mi-a spus că nu are cum să fie deranjată, pentru că zăpada era afară… Am rămas fără cuvinte. Copila, aflată încă la vârsta pubertăţii, îşi petrecea timpul cu un laptop în faţă. Atunci mi-am dat seama că trăim vremuri în care progresul tehnologic lasă în urmă un anumit fel de viaţă trecând repede la un altul. Ritmul trepidant al existenţei zilnice întrerupe sistematic orice fir narativ continuu; tehnologia lasă în urmă zăpada, nămeţii şi bucuria copiilor în faţa fulgilor ce par nişte scântei albe. Ce-ar putea spune un gânditor din secolele trecute despre înstrăinarea de natură şi despre dependenţa noastră tot mai mare de o tehnologie de toate tipurile? Soluţia lui J.J. Rousseau este demodată. El le cerea oamenilor să iubească natura adevărată, aşa cum este făcută de Dumnezeu, nu natura potrivită pentru gustul omului, înfăţişată în forme geometrice ca în parcurile lui Ludovic al XIV-lea. Astăzi nu ne mai încântă nici măcar natura potrivită după gusturile noastre.

Prin urmare, am ajuns să stăm toată ziua în faţa televizorului sau să migrăm pe internet în lumi virtuale. Trăim în două lumi: una reală şi alta virtuală. Cea dintâi ne dă acces la viaţa obişnuită, la realitatea concretă. Ce-a de-a doua, la o lume imaginară. Între aceste lumi se sapă zilnic o prăpastie atât de adâncă, la care niciodată nu m-am gândit sau am visat. Iar David Rosenfeld, un psihanalist contemporan, scrie despre distorsiunile mentale ce pot apărea când cineva devine excesiv de învestit în realitatea virtuală. Discutând despre dependenţa psihotică de jocurile video, el menţionează două tipuri specifice de mecanisme psihologice ce pot secătui psihicul unei anumite persoane. Un tip se referă la încapsularea autistă, în care realitatea externă este neglijată şi făcută chiar inaccesibilă, astfel încât persoana este izolată de stimuli din mediu. Celălalt mecanism constă în identificarea proiectivă mentală, ce goleşte mintea persoanei de resursele interne – determinând pierderea realităţii interne stabile, practice, evacuând ceea ce este înăuntru. Ambele mecanisme contribuie puternic la riscurile psihologice ale participării la orice fel de lume virtuală, incluzând nu doar jocurile video, ci şi alte forme de conexiune prin tehnologia modernă. Oricare ar fi mediul – telefon, computer, reţea socială de pe internet – el poate oferi un potenţial ecran pentru proiectarea mentală, conducând la vid interior, izolare şi pierderea ancorei interpersonale.

Pe de altă parte, curiozitatea de a înţelege lumea actuală e o pasiune care cere timp şi pregătire. Să observi mai ales copiii şi să le surprinzi o expresie, să-i determini să-ţi vorbească despre ei şi să-i asculţi cu atenţie, să-i pui în diferite situaţii şi să-i observi ca pe elementele unei experienţe de chimie. Dar e vorba despre o experienţă ce-ţi dă frisoane.

Niciodată nu au fost atât de puţine idei, atât de puţină credinţă şi atât de puţină dorinţă de a cunoaşte cu adevărat ce se întâmplă cu lumea în care trăim. Educaţia actuală este sufocată de viteză, afaceri, simţ practic, birocraţie, instabilitate, publicitate, erotism, reclamă, bluf, lux, politică etc. Creaţia culturală reflectă toate acestea. Copilul stă în faţa calculatorului, migrează pe internet şi este inspirat de nişte gânduri pe care le notează telegrafic, uitând cu desăvârşire de „Iarna pe uliţă” şi trăind un anotimp electronic. Poemele se fac instantaneu, numai după o mişcare de cursor. Niciodată poezia nu a fost redusă la o atât de joasă relaţie între cauză şi efect. Poezia se scrie pe Faceboock, fără nicio legătură cu spiritul, cu inefabilul, cu misterul. În trecut se spunea că poezia ar fi un fel de spirit religios al lumii. Ultima mişcare a poeziei, simbolismul, a rămas fără urmări, fără dezvoltare sau fără reacţie. Înainte de a pieri, simbolismul a stârnit câteva reflexe, anume umanismul, realismul, neo-romantismul şi neo-clasicismul. De la moartea simbolismului, însă, începând cu prima parte a secolului al XX-lea, au fost încercări timide pentru a crea şi însufleţi o nouă experienţă poetică. Dar experienţa aceasta a fost înlocuită de imaginea în mişcare. În 1895, pentru prima dată în istorie a fost prezentat în faţa publicului un scurtmetraj care înfăţişa un tren ce intra pufăind în staţie, aruncând în jur jeturi de aburi şi năpustindu-se spre camera de filmat. Cei din sală au început să ţipe îngroziţi şi au intrat sub scaune. Oamenii nu mai văzuseră până atunci imagini care se mişcau. Peste un secol a apărut filmul „Avatar”, care prezintă ceea ce poate face tehnologia din sufletul nostru. Şi astfel apare un nou spirit, cel al lumii virtuale. Un spirit care ne dă viziunea exactă a vieţii, de fapt, o adevărată şi desăvârşită iluzie a realităţii. Iar fata mea nu face altceva în faţa computerului decât să urmărească imaginile aflate în mişcare, contopindu-le cu propria retină într-un fel de uitare.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio