Fiind cadru didactic, îmi place să-mi petrec o mare parte din timpul liber cu fetiţa mea. Într-o seară liniştită de primăvară, am recitit basmul „Tinereţe fără bătrâneţe”, în timp ce copila începuse să se joace cu un roboţel mecanic. Citeam povestea, dar mă uitam şi la jocul ei. Subiectul jocului era dat de imaginaţia ei de copil. La un moment dat, mi-am dat seama că, de fapt, mă aflam nu numai în faţa unui simplu joc, dar şi în faţa unei adevărate psihologii. Roboţelul avea un nume şi astfel era scos din universul jucăriilor, fiind aruncat jocului, care era mai mult o luptă imaginară, cu un vârtej de situaţii, de prăbuşiri, pierderi şi salvări. Numele roboţelului era Dracula, iar jocul părea o revelaţie a puterii, nu a ludicului. Un joc cu dispăruţi şi prizonieri, cu eroi şi trădători. Şi astfel, prin joc şi prin situaţiile create, am observat că micuţa a înlocuit morala cu psihologia. Ea se simţea ca un demiurg şi se purta ca atare. Uneori, jocul copilei părea confuz, scena imposibilă şi plină de arbitrar, iar spiritul ei era lipsit de idei. Mă gândesc că această confuzie se datora dorinţei ei de a face din Dracula mereu un învingător.
În astfel de momente o forţă nevăzută punea stăpânire pe copilă, făcând-o să se simtă exaltată. Fata se ridica în picioare, dădea din mâini, se certa cu cineva imaginar. Apoi, după ce se plictisea de atâta zbenguială, reducea şi simplifica misiunea lui Dracula, pentru ca eroul ei să fie salvat. Fetiţa mea se complăcea ca subiect al jocului de una singură. Eu nu existam pentru ea. Observ că micuţa poartă în sine ceva primordial, ceva ireal şi nepământesc, ce se dezvăluia în clipele de agresivitate ale jocului. Nu am intervenit, dându-i posibilitatea să hotărască ea, era doar jocul ei. În prima parte, era vorba de rătăcirea lui Dracula, iar în a doua, de căutarea unei alte naşteri pentru erou ei. La un moment dat, Dracula avea înfăţişarea unei alte jucării. Pe cea a lui Bataman. Fetiţa şi-a modificat şi misiunea, şi actele sale războinice. Ici, Dracula, dincolo, Batman. Iată ce vedea mintea ei de copil! Noua jucărie avea şi aripi, şi mâini. Micuţa exulta. Nimic n-o intriga. Însă momentele de derută din timpul jocului, în care ea nu ştia ce să facă, au fost destul de numeroase. M-am oferit s-o ajut, dar m-a respins cu hotărâre. Copilăria asculta de instinctul jocului, nu de autoritatea mea de părinte. Aceste momente au fost un apogeu exuberant, când întâlnim arta făuritorilor de ficţiuni, de iluzii, de nimicuri şi de erori: un divertisment puţin costisitor pentru mine. Au mai fost scoase în evidenţă sentimente şi vedenii nealterate de niciun act al raţiunii şi de nicio morală învăţată. Iată experienţe vii ce leagă jocul de viaţă!
Prof. Ionela UNGHEANU
