M-a abordat pe holul policlinicii, la oarecare distanţă de cabinetul în care lucrez. „Să trăiţi! Mi-au spus şi mie alţi pensionari păcătoşi care au păţit fel şi fel de chestii cu sexul că faceţi şi consultaţii cu plată. N-am mai trecut pe la doctora de familie, că mi-ar crăpa obrazul de ruşine să-i spun care-i necazul meu”. L-am rugat să mă lase să mă dezechipez de hainele cu care merg pe stradă şi, peste un sfert de oră, să vină la cabinet, asigurându-l că vom fi faţă în faţă, fără prezenţa asistentei. S-a conformat. A bătut la uşă, a intrat spăşit-amuzat, de emoţie fruntea i se umpluse de sudoare şi dăduse uşor în bâlbâială.
„Domn’e doctor, poate mă bănuiţi că am boli lumeşti. M-a ferit Dumnezeu de ele, cu toate că nu am fost stâlp de biserică. Am 66 de ani, am prestat fel şi fel de meserii, n-am dat în brânci, că dăunează şi am fost un alt Dorel descurcăreţ cu şefii care mă pontau. Cu femeile le-am avut, am fost bun de gură şi cam golgeter ori pe unde am făcut treabă cam de mântuială. Am nevoie de ceva medicamente, nu injecţii şi nu prea scumpe, ca să-mi refac şi io nervu’ sexului. M-a cam lăsat, dă rateuri des şi e clar că s-a întâmplat ceva cu el.
Aş mai vrea să simt cu adevărat că trăiesc. Domn’e, dacă nu faci şi chestia aia, degeaba ai casă, maşină, băutură, acareturi şi telefon mobil. Nu sufăr de nimica. Nici de inimă, nici de ficat sau de rinichi, n-am diabet, n-am sticleţi la cap. Am forţă, sparg lemne, sap, culeg, cresc animale, că stau la bloc, dar am şi casă la ţară. Acolo mă retrag singur din primăvară până spre iarnă. Aer curat, un vin bun şi crailâc.
Am prin sat destule femei, unele tinere, altele prea coapte ca să încerc la ele. Dacă mă ştie că sunt mai mereu singur, dacă nu le zic eu ceva cu subînţeles, îmi propune ele. Chiar şi eleve! Astea sunt mai darnice ca oricare. Dacă ieşi cu ceva… un coniac, o cafea, un ness şi 20 de lei, se învaţă ca viţica la drobu’ de sare…”
