Ioana Dicu are 23 de ani şi este studentă la medicină în anul V – UMF ,,Carol Davila”, București. Tânăra este mai mult decât pasionată de literatură. A publicat deja două volume şi visează la o carieră de succes. Cum să fie cariera, în ce domeniu, dar şi despre cele două volume, Ioana ni se destăinuie în următorul interviu.
„Inspirația pentru a scrie vine… pur și simplu, doar că nu trebuie căutată cu obstinație. Atunci când bucuria devine ambiție, se pierde toată frumusețea. Cât despre a reuși în fiecare zi, cred că noi complicăm mult lucrurile, deoarece viața are un curs firesc, neforțat, ca o plutire, în voia căreia ne lăsăm, cu condiția să nu uităm niciodată vâslele, respectiv coordonatele fundamentale.”
„Sănătatea, cea mai de preţ”
– Ioana, ce te-a făcut să alegi Medicina? Are legătură cu faptul că şi tatăl tău este doctor?
– Am hotărât să aleg Medicina în clasa a VII-a, deși, cumva, am simțit încă dinainte că acesta este drumul meu. A fost un moment în care, deși am avut doar o gastroenterită banală, mi-am dat seama că nu e nimic mai prețios ca sănătatea și că este remarcabil să reușești, cu ajutorul lui Dumnezeu – pentru că doctorul doar tratează, Dumnezeu vindecă – să-i reîntorci pe ceilalți fericiți, sănătoși, înapoi la ce contează pentru fiecare. Tata doar a îngroșat această tușă, pentru că, ori de câte ori povestea despre micuții lui pacienți, el fiind pediatru, simțeam și bucuria lui, și bucuria copiilor reîntorși la joacă.
– De la medicină la scris, cum a pornit pasiunea pentru literatură?
– Mai degrabă invers, pentru că pasiunea pentru literatură a fost prima, încă dinainte să-mi fie pus stiloul în mână. Părinții mei au fost aceia care mi-au sădit dragostea pentru citit, pentru toate aventurile pe care le puteam descoperi singură în paginile cărților. În plus, nu vedeam un mod mai frumos de a-mi petrece zilele decât citind în grădină, printre pomi, flori și păsări. Dorința de a scrie a apărut prin clasa a V-a, pe nebănuite, datorită bucuriei pe care o simțeam de fiecare dată când trebuia să scriu o compunere, cu atât mai mult cu cât descopeream, spre marea mea surprindere, că, de la un moment dat, povestea se construiește singură, iar scriitorul devine doar un mijloc de transmitere a unui mesaj.
Două volume publicate
– Povesteşte-ne despre cele două volume ale tale, cum au ajuns să fie publicate?
– Prima mea carte se numește ,,Ultimele stăpâne ale timpului” și am lansat-o în clasa a X-a. Este o carte despre prietenie, despre loialitate, care surprinde dorința secretă a fiecărui adolescent de a stăpâni timpul în sensul permanentizării frumosului și binelui. A doua mea carte, lansată anul trecut, când eram în anul IV, se numește ,,În căutarea iertării” și este un elogiu despre ce înseamnă să ne facem datoria cu adevărat, pentru că și răsplata va fi pe măsura luptei, îmbrăcată sub forma încercărilor prin care trec patru frați de a opri ca țara noastră să ajungă sub puterea turcilor, în timpul Războiului de Independență. Aceștia sunt în permanență puși în situația de a alege, ,,da” sau „nu”, iar când reușesc să spună ,,da” lui Dumnezeu și ,,da” țării, lucrurile se rezolvă, chiar dacă, aparent, cu un preț foarte mare. Pe de altă parte, cel mai mare dealer de artă al tuturor timpurilor, Joseph Duveen, spunea așa:
,,Când plătești pentru ceva neprețuit, obții ieftin lucrul respectiv”. Asta ni se poate aplica și nouă atunci când vine vorba despre Dumnezeu și țara noastră, mai ales când ni se pare că ceea ce facem noi sau încercările prin care trecem sunt foarte grele. ,,În căutarea iertării” este o reluare pe un plan superior a alegerilor pe care le facem față de valorile fundamentale și consecințele opțiunilor noastre. Cred că noi, ca tineri, trebuie să citim astfel de cărți pentru a ne reașeza pe coordonatele esențiale.
Farmecul vieții de student
– Cum este să fii studentă la Medicină? Care este calea prin care ai reuşit să-ți atingi performanțele?
– Viața unui student la Medicină este plină de farmec și în continuă schimbare, pentru că, așa cum ni se spune mereu, trebuie să alergăm în permanență doar pentru a rămâne în același loc. Pentru mine este cea mai frumoasă viață, pentru că este închinată celorlalți. În plus, am întâlnit în decursul acestor 5 ani de facultate oameni atât de speciali, de frumoși sufletește, care mi-au luminat și îmi luminează fiecare zi, încât totul devine ca o fereastră spre altă lume. Și, cine știe, poate chiar este… Cât despre succesele pe care le-a rânduit Dumnezeu să le obțin, calea pe care am ales-o eu este una simplă: să mă străduiesc mereu să-mi fac datoria, convinsă fiind că, dacă există dorință, va exista și putință, indiferent de cât de imposibil de ajuns par anumite obiective și că Dumnezeu nu-i lasă niciodată pe cei care își pun nădejdea în El.
– Ai un model după care te ghidezi?
– Da, am un model, același pe care cred că îl avem sau ar trebui să îl avem toți cei care suntem studenți la Medicină, și anume profesorul Nicolae Paulescu, despre care Nicolae Iorga spune că ,,a trăit ca un martir și a murit ca un Sfânt”. Profesorul Paulescu nu a uitat și nici nu a pierdut, în imensitatea valorii sale profesionale, valoarea morală. A știut să rămână același om bun, smerit, credincios, patriot și pe culmile gloriei, și pe cele ale uitării și nerecunoștinței, care le repeta studenților săi că omul bolnav trebuie tratat ,,nu ca pe un om, nici ca pe un frate, ci ca pe Însuși Dumnezeu” și să fie recunoscători dacă, tratând bolnavul, acesta le va permite să se intruiască. Totodată, poate ar trebui să se știe că insulina este considerată molecula secolului prin votul laureaților Premiului Nobel din domeniile medicină, chimie, biologie și fizică.
– Ce îţi doreşti să profesezi când vei termina facultatea?
– Nu mi-am dat încă un vot final asupra domeniului pe care îl voi urma… din păcate. Da, uneori, din păcate, medicina este prea frumoasă și nu știi asupra cărui aspect să te oprești mai mult. Bineînțeles, sunt câteva ramuri de care mă simt mai atrasă, dar prefer să le analizez cât mai bine înainte de a face o alegere definitivă. În plus, sunt multe materii și în anul VI și este important să rămânem obiectivi, măcar în cursul facultății, și să nu pierdem din vedere ansamblul, până la urmă pacientul este un întreg, care sigur nu este egal cu suma părților.
– Ioana, care este visul tău?
– Visul meu este să ajung un doctor și un cadru didactic… ca profesorul Paulescu. Să nu uit sfaturile pe care le dădea studenților săi și să reușesc să alin cât mai mult suferința pe care o voi întâlni, neuitând că fără Dumnezeu nimic nu se poate și că tot ce sunt, tot ce pot, tot ce fac sunt, fac și pot cu ajutorul Lui.
