Vântul iernii scutură zăpada de pe acoperişuri, lovind ţurţurii de gheaţă de pereţii clădirilor şi abandonându-i în locurile ferite de curenţi. Este vântul oraşului provincial, unde clădirile sunt ascunse după copaci, garduri improvizate şi balcoane mici. Unele sunt vile adevărate, cu un etaj sau mai multe, cu grădină în faţă şi cu odăi la parter, destinate comerţului mărunt. Casele mai modeste îşi au curţile în spate, care sunt folosite drept depozite pentru puzderia de birturi de prin împrejurimi şi unde poţi găsi panouri învechite, foi de carton, materiale refolosibile şi statuete ce întruchipează pitici din ghips alb. O sumedenie de mărfuri sunt depozitate aici, încât nu-ţi dai seama dacă în spatele unor astfel de curţi se află case sau teren viran.
Ce puţin seamănă Câmpulungul tinereţii mele cu cel de azi! Câtă schimbare, în ultimii ani! Numai în rău, dacă avem în vedere lucrurile în care se reflectă fatala decadenţă a acestui oraş nefericit. Un singur lucru a rămas neschimbat până azi şi va rămâne încă: înfăţişarea totală, panoramică, a oraşului, frumuseţea poziţiei sale, a naturii care îl înconjoară, a peisajului său. Iarna, de pe Flămânda, spre centru, peste grădini şi case de un aspect rustic, oraşul ia o înfăţişare superbă, căci nimic din mizeriile, din rănile sale, nu se mai vede datorită zăpezii. Însă privit de aproape, Câmpulungul nu este decât un biet oraş sărac şi trist. El îşi dezvăluie o intimitate care te uimeşte de câtă mizerie poate cineva întâlni în locurile ascunse oarecum privirii. Mai ales la periferia lui. Blocurile sunt înnegrite şi pline de igrasie, iar iarna sunt acoperite cu zăpadă de parcă ar fi nişte uriaşi înveliţi în glugi albe.
Într-adevăr, Câmpulungul istoric, sau ceva ce a rămas din el în această iarnă, după câteva decenii postdecembriste, nu îndeamnă deloc la plimbare. Tristeţea oraşului nu apare numai în aspectul jalnic al prăvăliilor, ci ea se exprimă printr-o ambiguitate între ceea ce ţi se arată şi ceea ce zăreşti dacă priveşti cu atenţie. Astfel, primăvara şi vara, florile agăţătoare care acoperă numeroase clădiri, case simple sau vile interbelice, iar iarna cu nămeţii dau imaginea unui oraş plin de verdeaţă sau a unui oraş îmbrăcat în haină albă. Dar este de ajuns să te apropii de faţade pentru a ghici plăgile vechilor clădiri, efecte ale delăsării sau neputinţei. Centrul oraşului lasă o impresie deosebită în ceea ce priveşte nepăsarea autorităţilor. Etajele superioare ale multor clădiri au tencuiala umedă şi, în parte, căzută. Iar dacă te plimbi pe aici, rişti să-ţi pice vreo bucată de cărămidă în cap. Înfăţişarea aceasta jalnică îi dă oraşului aspectul unui decor de teatru. Vorbim de un centru format dintr-o acumulare sincretică de stiluri amestecate. De la prima vedere, îţi dai seama că aproape totul începe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor. Un turn aminteşte de primul întemeietor al oraşului, cândva, pe la 1300. Turnul este restaurat şi marchează acest loc ca pe o etapă şi nu ca punct terminus al unei călătorii istorice, loc de tranzit şi de schimb. Cele câteva biserici ortodoxe stau mărturie despre această primă capitală a ţării, ce nu a renunţat niciodată la credinţa creştină antică şi profundă, rafinată în ritualul ei, simplă şi rustică în teologia populară.
Monumentele Câmpulungului vorbesc mai bine decât istoricii. Toate aceste monumente sunt semne ale nesiguranţei ce a cuprins aceste locuri în aproape toată istoria lor. Nici complet constituit, nici pe deplin dezvoltat, oraşul acesta a avut o viaţă extrem de ambiguă, fără o adevărată continuitate în dezvoltare. Fie că e vorba despre ruine, despre vechile locuri de cult sau despre anarhia stilistică a oraşului, totul dă impresia unei omnipotenţe a tranzitoriului.
Ca să cunoşti Câmpulungul nu e de ajuns să te plimbi prin el; este necesar să afli despre viaţa oamenilor, care, abia veniţi de prin satele lor, aceşti oameni, în mare parte, nu au încă sufletul pătruns de urbanitate. Sub mantia lui betonată, oraşul ascunde ceva rural, greu de definit, care face uitat târguşorul de altădată. Într-un bloc de la periferie, am păşit chiar eu pe nişte trepte de piatră vânătă ce duceau spre apartamentele aflate de o parte şi de alta a scării, până la o garsonieră aflată la ultimul etaj. Fiind iarnă, temperatura în interior era de minus 5 grade Celsius. Noaptea, aici, îngerii ştiu foarte bine să se deghizeze în demoni, de aceea locatarii sunt porniţi spre contradicţii. Pentru a se mai domoli, ei aşteptă zorile. Dar nici ziua nu poţi să stai mai mult de câteva ore în astfel de locuinţe betonate. Aproape în toate cartierele câmpulungene oamenii sunt terorizaţi până la disperare, până la paralizie de frig. Dorm îmbrăcaţi. Nu au apă. Nu au lumină – e prea scumpă. Iarna îi apasă umbrele. Îi sugrumă întunericul. Îi ucide foamea. O bucată de pâine? O zi mai mult de viaţă şi speranţă. În asemenea condiţii, speranţa e adulmecată printr-o senzaţie nedefinită de nelinişte.
5 Comentarii
Ana
Intr-adevar Campulunvul e devastat, nu de oameni, ci de timpuri
Andrei
Sunt tanar campulungean printre pensionari
Anonim
Câmpulung se încadrează la sate, cel mult la categoria comune.
Singurul motiv pentru care- i zice muncipiul este acela ca politicienii să adune taxe și impozite mai mari și bineânțeles să fie încadrați șmecherii la categorii de salarizare mai ridicate.
Cititor
Exact asa!
marin
Ce căutai tu la garsonieră?
Toate orașele au o parte nedefinită la periferie! Am mers cu ani în urmă la Alba Iulia; zona din jurul gării era sumbră, plină de ambalaje, oameni ai străzii, clădiri vechi, oameni săraci … iar în centru … orașul era frumos, Alba Iulia!
Cred că orașul Câmpulung mai ,,trăiește” doar din amintiri, pentru că altfel e ,,mort”! Adică l-au dus la moarte!
Păcat, că iarna orașul arată așa! cine ajunge vara la Câmpulung, trăiește pentru o clipă bucuria și frumusețea unui oraș cu arhitectură medievală. Cred că ,,lumea face bâlciul!”, de aceea n-am băgat de seamă, cât e de trist Bulevardul Pardon, iarna. Aprecierile noastre pentru articol!