În drum spre Piaţa Ceair, negustorii ambulanţi îşi expun marfa cu mult înainte de spaţiul destinat ei. Privelişte obişnuită pe străzile Piteştiului, pentru că întâlneşti pe trotuare tot felul de tarabe improvizate. Ele sugerează sociologic nepăsarea autorităţilor, dar şi voinţa exagerată a comercianţilor de a-şi vinde cât mai repede marfa de primă necesitate. Nu atât tarabele acestea anunţă apropierea de Piaţa Ceair, cât, mai ales, mirosurile care, de îndată ce ai trecut de biserica „Maica Precista”, se fac simţite şi, încetul cu încetul, pe măsură ce mergi spre piaţă, se intensifică. Pentru mine, Piteştiul înseamnă, înainte de orice, efluvii. De aceea, cu mult înainte de a ajunge în Piaţa Ceair, e de ajuns să priveşti în jurul tău ca să vezi negustori veniţi de prin toate colţurile judeţului, băgându-şi mâinile muncite în vasele în care îşi ţin varza murată şi scoţând de acolo, câteva secunde mai târziu, câte o bucată din care se scurge un lichid aproape lăptos. Alţi ţărani vând castraveţi muraţi, care le mai şi scapă câte unul, alunecându-le din mâini ca un peşte lipicios, căzând din nou în zeama verde-albăstruie din nişte butoaie de mici dimensiuni.

Iar dacă ajungi în piaţă, chiar în zona în care se ţin vasele cu murături, persistenţa mirosului acoperă aromele mirodeniilor, invadând străzile vecine şi, din stradă în stradă, de la o casă la alta, dintr-un apartament în altul, în tot oraşul, este simţit acest miros. Când merg la Piaţa Ceair, mă duc întâi la vânzătorii de murături, înscriindu-mă unui fel de pelerinaj din cauza căruia comunic dintr-odată cu tot oraşul. Omniprezenţa alimentelor murate este semnul care ne spune că, după agapele din timpul sărbătorilor, ai atât de mare nevoie de ele. Paradoxal, în Piaţa Ceair poţi să-l înţelegi pe ţăranul argeşean mai bine dacă l-ai întâlni la el în sat. Acesta este, de regulă, un bărbat înalt şi slab, cu faţa înnegrită de soare, cu ochii vioi şi încercănaţi, cu nasul mare între pomeţii proeminenţi şi purtând totdeauna o căciulă scurtă din lână. Agitat şi vorbăreţ, îi interpelează pe cumpărători şi îi ispiteşte cu marfa.

Pe de altă parte, de nenumărate ori am ocazia să-i aud pe unii piteşteni făcând aprecieri nu tocmai plăcute despre oraşul lor. Aprecierile acestea le surprind dincolo de cuvinte, în privire, de pildă sau în alte semne care le trădează gândurile. Cele mai multe învinuiri aduse oraşului sunt: imaginea lui decadentă, lipsa locurilor de muncă, în orice caz, lipsa oricărei perspective. Iată de ce mulţi locuitori ai urbei doresc s-o părăsească, fără însă a înceta s-o iubească. Tocmai acest paradox reprezintă partea interesantă a fenomenului despre care scriu eu aici, specificul lui, ciudăţenia lui. Din ziua în care şi-a pierdut importanţa economică, Piteştiul s-a oprit brusc în dezvoltarea sa. De altfel, Piteştiul nu decade pentru că locuitorii săi îl părăsesc, ci pentru că aceşti locuitori nu pot face nimic pentru a opri decăderea. Lucrul e simplu şi natural; aproape banal, aş putea spune, numai voinţă să fie.

Drept care, mulţi piteşteni pleacă pentru că mediul în care trăiesc a devenit din ce în ce mai neprielnic, mai ingrat, mai ostil. Aici nu se mai poate întreţine aproape nicio speranţă şi nu se mai poate satisface nicio aspiraţie. De altfel, fiecare caz are particularităţile sale. Dar vrând să se legitimeze, fiecare astfel de caz ascunde câte ceva din realitate, dacă nu chiar realitatea întreagă. Totuşi, din toate acestea nu trebuie să deducem că viaţa Piteştiului ar fi sterilă sau că economia sa ar putea fi comparată cu pânza Penelopei, chiar dacă, în aşteptarea unui viitor mai bun, acest oraş a făcut probă de tot atâta virtute şi perseverenţă cât şi nobila soţie a lui Ulise. Deci, credinţa mea este că forţa unui oraş o constituie tinerii, care pot face multe pentru civilizaţia lui. Dar administraţia Piteştiului pare defectuoasă. Am mai scris despre această problemă, însă acum doresc să fiu mai clar. Numai în perioada comunistă tot ce însemna ocuparea unei funcţii la stat, de la femeia de serviciu până la ministru, era condiţionată de carnetul de partid. Cei fără un astfel de carnet erau marginalizaţi. Cum este astăzi? Aşa cum a fost moştenit de la comunişti. Nu există funcţie în aparatul birocratic de stat care să nu fie ocupată de către un individ cu carnet de partid, fie el social-democrat, conservator sau liberal. Nu contează pregătirea acestuia, ci numai apartenenţa politică. A te atinge critic de competenţa profesională a unui asemenea individ înseamnă neapărat a te atinge şi de calitatea lui de membru de partid. Iar dacă lucrurile vor rămâne tot aşa, urbea noastră nu va avea niciun destin.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio