Caragiale, mereu viu. Păi, cum să nu fie mereu viu nenea Iancu când în jurul lui colcăie o droaie de Farfuridi şi Brânzoveneşti, de Trahanachi, Dandanachi şi Mitici, de Joiţici, care mai de care mai oportunişti, mai nătângi şi fanfaroni, mai semi sau sfertodocţi. Acum, în preajma aniversării lui Caragiale, potlogani, apucători din te miri ce convieţuiesc mai abitir decât cei ce populează opera marelui dramaturg.
Cartea profesorului Nicolae Dina, „Caragiale, mereu viu”, alăturată atâtor altor exegeze dedicate neîntrecutului geniu ce poartă amprenta Haimanale, aduce noi date despre viaţa şi opera maestrului dramaturgiei româneşti. Meritul cărţii nu în aceasta constă neapărat – doar s-au spus şi se ştiu atâtea despre Caragiale – ci în aceea că surprinde mai apăsat sociabilitatea ieşită din comun a autorului scrierilor ce-i poartă semnătura. Caustic sau doar ironic, Caragiale – subliniază autorul cărţii – caută amiciţia printre toţi oamenii, indiferent de condiţia lor socială, de la cei mai simpli până la cele mai simandicoase feţe, de la prieteni până la neprieteni, fiind capabil să fie egal cu el însuşi în orice împrejurare s-ar fi aflat. Natura sociabilă a lui Caragiale, trăsătură definitorie a personalităţii sale – notează N. Dina – este prezentă în medii sociale dintre cele mai diferite, de la cel cultural, cu referiri la teatru, literatură, gazetărie – la „Junimea” era încununat ca un autor dramatic original în literatura română, prieteniile cu Eminescu, Slavici, Creangă erau notorii – până la cel mai modest al celor mai puţin cultivaţi. Nu a surprins pe nimeni că nenea Iancu nu se da în lături să-şi facă prieteni în rândul măcelarilor, al berarilor, al vânzătorilor de tutun, al zarzavagiilor, cu mulţimea de muncitori din clasele de jos, de unde psihologul extrăgea rostirea plastică, hazul, avea confirmarea bunului simţ, filozofia, simplitatea, naturaleţea moştenite din străbuni. Nu este ocolit adevărul în cartea lui N. Dina, că sociabilitatea lui Caragiale avea şi motivul singurătăţii sale care îl făcea să fie comunicativ, să aibă auditoriul pe care îl cucerea prin neasemuita-i vervă, prin monologul fermecător, plin de haz, adulat de cei ce-l ascultau cu infinită plăcere.
Observator prin natura sa socială al tuturor mediilor, al tuturor structurilor epocii sale, talent înnăscut şi recunoscut, geniul Caragiale a creat, cum notează şi N. Dina, o operă ce încununează nemurirea.
M. MANOLACHE
