Periodic, pentru a-mi câştiga existenţa, mă urc la volanul unui camion şi plec aiurea prin Europa. Bine, nu chiar aiurea, mă deplasez acolo unde mă trimite firma. Pentru cei care lucrează în domeniu, nu este un secret că românii, alături de reprezentanţii altor ţări estice, sunt printre „favoriţii” autorităţilor germane, atunci când este vorba de controale în trafic. Majoritatea acestor controale sunt justificate şi corecte. În general, poliţistul german este foarte corect, respectuos şi ferm. Dacă totul este în regulă, nu-ţi caută nod în papură să te amendeze, mai exact, nu este abuziv. Şi nu spun asta din auzite. Am constatat personal, fiind şi eu oprit în trafic şi controlat în câteva rânduri de către politiştii germani.
Şi, totuşi, există un totuşi. Dacă numărul de înmatriculare este dintr-o ţară estică, şansele de a fi oprit pentru control cresc vertiginos. Vineri, bunăoară, la sfârşitul săptămânii trecute, mă îndreptam către aeroportul din Munchen. Eram puţin presat de timp şi numai bine nu-mi prindea să fiu reţinut pentru verificări. Dar socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din… deplasare. La intrarea în Germania dinspre Austria, pe autostrada A3, este un filtru permanent. „Şansa” mea de a avea numere de România m-a trimis la parcare, pentru un control mai amănunţit din partea poliţiei. Fiind cu toate actele în regulă, mi s-a permis să plec mai departe fără vreo sancţiune. Chiar mi s-a urat „Gute fahrt!”, adică „Drum bun!”. Am plecat mai departe, uşor îngrijorat că nu ajung la timp la destinaţia mea. Mi-am văzut de drum, dar peste vreo 20 de kilometri, surpriză. Am fost luat în vizor de un echipaj BAG, un fel de ISCTR de-al nostru, control trafic, adică. Am fost oprit, printre altele, pentru că placuţele de înmatriculare româneşti erau… la locul lor. Am trecut cu bine şi peste al doilea control şi am ajuns la timp la Munchen, dar nu fără ceva emoţii.
D.N.
