Citesc consecvent săptămânalul „Dilema”, în care, nu de puţine ori, domnul Andrei Pleşu republică fără nicio modificare texte pe care le-a semnat cu ani în urmă. Fac astăzi acelaşi lucru cu o tabletă apărută şi semnată de mine în acest colţ de pagină la 13 iunie 1997.
„Am primit în dar o carte. Am citit-o pe nerăsuflate, m-a uns pe suflet ca român şi ca medic de o anumită specialitate. Public azi aceste rânduri, cu smerenie, cerând permisiunea filologilor de a aduce în discuţie memoria poetului nepereche al neamului românesc.
Cartea se numeşte «Misterul morţii lui Eminescu» şi a fost scrisă de un medic neuropatolog român din exil – dr. Ovidiu Vuia – apărând în 1996, la Editura PACO.
Studiind aprofundat viaţa poetului, a părinţilor şi a fraţilor săi, analizând simptomele bolii ce i-a adus moartea, autorul nu are dubii când declară că Eminescu nu a murit de sifilis!…
Ca venerolog cu destulă experienţă, îi dau dreptate. Ca român, mă bucură faptul că, bine receptată, cartea va face o reparaţie esenţială: memoriei Geniului să nu i se mai alăture ideea că a suferit de o boală ce te expune adeseori oprobiului public.
Conform autorului, toate tulburările periodice şi din care poetul îşi revenea total fac parte din manifestările psihice maniaco-depresive de care au suferit mulţi din familia sa. Iar moartea i-a fost provocată de injecţii cu mercur, în doze enorme, pentru un presupus sifilis!…”
P.S. Iată şi finalul unei tablete apărute la 16 iunie 1998: „Dacă aş fi un eminescolog avizat, i-aş contacta pe toţi ceilalţi din ţară şi aş propune să-i schimbăm Poetului locul de veci. Dintr-un Bellu aglomerat, murdar şi părăginit, în modesta, dar atât de frumoasa curte a Mânăstirii Văratec.
Mai aproape de locul său de baştină şi alături de mormântul Veronicăi Micle, femeia pe care a iubit-o imens, dincolo de infidelităţile reciproce…”
