Eugeniu Berechet
* Fostul sportiv a refuzat echipa naţională
V-aţi întrebat vreodată cât efort depune un sportiv pentru a ajunge cunoscut şi pentru a culege roadele muncii sale? Mulţi dintre noi, cei care suntem simpli consumatori de sport, nici nu ne imaginăm cum reuşesc aceşti sportivi să-şi petreacă cele mai frumoase clipe ale tinereţii pe terenul de antrenament.
Cu siguranţă, puţini cunosc că Piteştiul a avut cândva şi echipă de rugby.
A fost o vreme când rugby-ul încingea imaginaţia suporterilor piteşteni. Din vremurile acelea au rămas doar poveştile, spuse acum cu voce atinsă de patina vremii, dar şi de nostalgie, de eroii vremurilor de odinioară. Eugeniu (Gelu) Berechet este unul dintre ei. Fostul rugbist de fier al echipei Petrochimistul Piteşti are acum 50 de ani, dar memoria îi este limpede ca gheaţa. Totalul carierei e mult mai consistent, cu peste două decenii de activitate prolifică. A evoluat de-a lungul carierei la echipe de top ale primei divizii, la Rapid şi Dinamo, iar spre finalul carierei a jucat în Franţa, devenind unul dintre cei mai iubiţi jucători ai formaţiilor Saint Junien şi Chateaurenard Federal 1.
Am descoperit un om sensibil, foarte modest, capabil să sprijine necondiţionat pe oricine, oricând. Cum a rezistat în lumea rugby-ului, cunoscut drept un sport al nervilor tari şi al stăpânirii de sine, ne-a spus chiar fostul sportiv, Eugeniu Berechet. Va fi un interviu altfel, pentru că vom vorbi şi despre alimentaţie, despre un stil de viaţă sănătos şi felul cum acest stil l-a făcut şi îl determină să se simtă un om puternic, atât fizic, cât şi mental.
Fireşte, sportul l-a călit pentru marile bătălii ale vieţii. Nu are mari regrete, privind în urmă. A realizat mai mult decât şi-a propus, iar prin afacerea pe care a dezvoltat-o în urmă cu doi ani nu a avut şi nu are ca principal scop îmbogăţirea, ci vrea să le arate oamenilor cum se poate trăi bine fără carne şi produse de panificaţie.
„Am fost la un pas să renunţ”
* Care este prima amintire legată de rugby? Cine v-a îndrumat către sportul cu balonul oval? Cum a început totul?
** Amintirile sunt încă vii, parcă nici nu au trecut atâţia ani. Eram în clasa a noua şi mă aflam în Piaţa Războieni, iar doi tineri, ce păreau de vârsta mea, m-au abordat, întrebându-mă dacă vreau să practic rugby-ul. Le-am spus că aş dori să fac sport, dar nu ştiu ce presupune rugby-ul. Mi-au spus apoi că sunt foarte potrivit pentru acest sport, datorită fizicului meu. Nu am stat prea mult pe gânduri şi a treia zi am mers în Ştrand, acolo unde echipa de rugby juniori a Petrochimistului Piteşti îşi desfăşura antrenamentele sub comanda domnului profesor Titi Vişan. Aveam şedinţe de pregătire de trei ori pe săptămână, era o plăcere. La început habar nu aveam despre ce este vorba, dar încetul cu încetul am deprins tainele acestui sport miraculos şi am început să iubesc rugby-ul. M-am integrat destul de repede, mai ales pentru că eu am fost mereu un tip cu o voinţă de fier care nu se dă bătut cu una cu două. În a treia zi de antrenamente, un coleg mi-a pus o barieră în mărul lui Adam, am primit o cravată în acel loc, aşa se numeşte. Am căzut. Era să-mi înghit limba, dar antrenorul m-a salvat în ultimul moment. Fireşte că m-am speriat îngrozitor şi trei săptămâni nu am mai trecut pe la antrenamente. Văzând că lipsesc, antrenorul a venit la mine acasă, dar pentru a mă încuraja şi a mă determina să revin pe teren mi-a spus că acel coechipier care m-a lovit este cel mai slab din echipă. „Dacă tu renunţi, înseamnă că eşti mai slab decât el”. A fost momentul în care mi-am dat seama că trebuie să continui. Deja începusem să iubesc rugby-ul. Am revenit şi am fost promovat la scurt timp la echipa de seniori a Petrochimistului Piteşti, deşi eu nu depăşisem vârsta junioratului. Prin valoarea pe care am dobândit-o şi am dovedit-o am ajuns la echipa mare, unde antrenor era Bebe Manoileanu, un fost mare jucător de rugby, apoi Dorel Dumitrescu a venit la cârma echipei. Aveam 15 ani.
*Nu am stat degeaba la Piteşti”
* Ce a urmat?
** Încetul cu încetul, în 1986 am ajuns la Rapid Bucureşti, care activa în Divizia A. M-au remarcat în 1985 la un trial al echipei naţionale, unde am fost declarat jucătorul turneului respectiv. Imediat a venit Steaua Bucureşti să mă transfere, dar nu a reuşit din cauza profilului liceului la care învăţam. Un fost coleg îmi spunea mai târziu că, dacă în ţara asta sportivii erau apreciaţi la justa lor valoare, eram un jucător de legendă, cu o carte de vizită impresionantă. Am rămas la Rapid. Trebuie să precizez că jucam pentru echipa bucureşteană mecirurile de cupă şi cele amicale, dar nu aveam drept de joc în partidele oficiale din campionat pentru că Piteştiul cerea bani. În 1987 am ajuns la Dinamo, unde nu am putut juca în campionat din acelaşi motiv. Clubul Petrochimistul mi-a cerut să plătesc o mie de lei dacă vreau să obţin dezlegare. Nu era corect, pentru că Piteştiul se folosise de serviciile mele, nu am stat degeaba… nu erau contracte pe vremea aceea, aşa cum sunt acum. În 1989 am ajuns la echipa din liga secundă Gloria Bucureşti, unde am rămas până în 1994. Între timp, cei de la Gloria, prin Dorel Dumitrescu, mi-au obţinut dezlegarea mult dorită, contra cost, fireşte. În 1994 am revenit la Dinamo, pentru un an, am fost titular aproape în toate meciurile. În 1995 m-am reîntors la Rapid, unde am rămas pentru trei ani. În septembrie 1995, când aveam 31 de ani, am plecat în Franţa. În altă ordine de idei, am refuzat convocarea la echipa naţională.
„Ai înnebunit? Cum să refuzi?”
* De ce? Povestiţi-mi, vă rog.
** Am fost primul jucător de rugby din istoria României care a refuzat echipa naţională. Eram la Dinamo şi echipa pleca într-un turneu în Franţa. Cei de la club mi-au pus condiţii. Eu eram singurul component al echipei care făcea sport, dar în paralel lucram în cadrul Poliţiei, aveam gradul de plutonier. Antrenorul echipei Dinamo, Mircea Paraschiv, era şi antrenorul echipei naţionale. Cei de la Dinamo m-au obligat să-mi iau concediu de la serviciu ca să plec în Franţa, într-un turneu cu echipa de club. Primisem viză, dar am refuzat. „Ai înnebunit? Cum să refuzi, din moment ce eşti convocat automat la echipa naţională. După ce venim din Franţa, plecăm cu naţionala în turneul din Argentina!”, mi-a spus atunci domnul antrenor Paraschiv. Am refuzat să-mi iau concediu de odihnă pentru a pleca în Franţa, voiam să am scoatere din producţie din cadrul clubului, aşa era corect.
* Spre finalul carierei, aţi plecat din ţară, în Franţa? De ce?
** Voiam să încerc şi altceva, doream să cunosc altă mentalitate, altă cultură, am cunoscut oameni cu demnitate, oameni care au cuvânt, am cunoscut un colectiv deosebit cu care păstrez şi acum legătura. Acolo valorile sunt respectate, dialogul are loc în orice împrejurare. Am fost iubit, mi se scanda numele la orice meci. Prima dată am plecat la Saint Junien, unde am stat în perioada 1998-2000. Spre finalul carierei am ajuns la Chateaurenard Federal 1. Am şi muncit în paralel, în Franţa, nu am prins rugby-ul profesionist. Am muncit în domeniul legumelor şi fructelor, la un restaurant. În 2005 am revenit în ţară. În Franţa, datorită culturii lor am putut să mă exprim ca individ. Am făcut acolo o şcoală în agricultură şi ecologie. Nici acolo nu e totul roz, dar când începi să mergi pe un drum, când îţi vede valoarea, caracterul, te ajută şi te respectă. Francezii m-au întrebat dacă toţi oamenii din România sunt ca mine.
„Un mod de viaţă sănătos”
* Să vorbim puţin despre dieta pe care aţi îmbrăţişat-o de ceva timp.
** Atât eu, cât şi soţia mea, Mihaela, am renunţat la carne de mulţi ani. Am adoptam un regim vegan, nu e o dietă, este un stil de viaţă. Suntem foarte interesaţi de domeniul acesta al nutriţiei şi al stilului de viaţă sănătos. Am citit foarte mult, am studiat despre cum trebuie să mâncăm. Recomand cu încredere tuturor oamenilor, mai ales sportivilor, acest stil de viaţă vegan. Până şi creierul ni-l intoxicăm, din păcate, cu stilul de viaţă pe care-l avem. În Franţa mi-a venit ideea de a deschide în Piteşti un restaurant bazat exclusiv pe un meniu vegan. Promovăm un mod de viaţă sănătos, aşa că Resto Michelle, aşa se numeşte restaurantul pe care l-am deschis în Piteşti, este locul unde oamenii pot mânca sănătos. Începând din acest an, eu şi soţia intenţionăm să înfiinţăm propriile culturi vegetale naturale de legume, leguminoase, fără pesticide. Vreau să merg în şcoli pentru a le prezenta elevilor un stil de viaţă sănătos. Nu mi-am deschis restaurant ca să mă îmbogăţesc, ci să le arăt oamenilor că se poate trăi mult şi bine fără carne, produse de panificaţie etc.
* Care este, din punctul dvs de vedere, forţa sportului în societatea modernă?
** Întotdeauna sportul trebuie să câştige. Fără sport nu se poate, fără mişcare nu se poate dezvolta un om, un copil mai exact, fiindcă sportul trebuie să-l începi de mic. Mai târziu, şcoala te învaţă să gândeşti şi îţi dă cunoştinţele necesare pentru meseria ta, dar sportul îţi dă forţa care te ajută să răzbeşti. Mulţi nu înţeleg asta şi nu-şi dau seama cât de important este sportul pentru copiii lor, pentru tânăra generaţie. Şi aş mai spune ceva. Obţinerea unor rezultate bune în orice sport presupune parcurgerea unui drum lung şi greu. Ca să ajungi la zâmbete, glorie, flori, aplauze, trebuie să depui transpiraţie, lacrimi şi chiar sânge la antrenamente.
