Pe plaiurile muscelene, în apropierea Câmpulungului, se află unul dintre locurile unde se dizolvă toate antinomiile. Este vorba despre schitul „Cetăţuia lui Negru-Vodă” de la Cetăţeni. Acest schit este considerat un adevărat „sanctuar dintre stânci”, pentru că este construit într-o peşteră naturală, în vârful unei creste, la o altitudine de 881 metri. După o ipoteză a lui Dinu V. Rosetti, din sanctuar erau trimişi soli lui Zamolxis, care reprezentau sacrificii umane – copii în jurul vârstei de 4 ani. Solii trimişi nu erau altceva decât rugăciunile de astăzi adresate divinităţii.

Lângă schit, jos, în vale, se află un sit arheologic al unei necropole geto-dacice. Situl de la Cetăţeni este considerat ca fiind al doilea ca importanţă naţională, după Sarmizegetusa. Povestea acestui sit este mult prea veche ca să nu te determine să te sustragi spiritual şi să trăieşti o clipă de înălţare, ca pe un semn sau un simbol dintr-un întreg pe care locul respectiv îl dezvăluie şi îl disimulează, îl cheamă şi îl modifică. Mai ales că sentimentul neantului este alungat şi de duhul monastic în ortodoxia sa, în integritatea misiei lui. Cei câţiva călugări, îmbrăcaţi în rase cernite, par adevăraţi vulturi aflaţi în misiune sacră de a păstra ordinea sacerdotală a ortodoxiei noastre. Slujba de aici este o cântare adresată celor nevăzute pentru a fi îmblânzite şi a-ţi uşura urcuşul nu pe stânca muntelui, ci în viaţa noastră plină de atât de multe obstacole. Dar peste situl arheologic s-au aşezat, fără nicio autorizaţie, vreo 40 de familii de romi, începând cu 1968. Ei au rămas să caute comori; gândindu-se că sub situl arheologic se află un tezaur. Însă această zonă nu este interesantă pentru autorităţile locale şi centrale din perspective istorice şi arheologice, ci numai din cele electorale; voturile romilor de aici nu au miros. Deci, sunt mai importante voturile romilor pentru un candidat sau altul la funcţiile de la Cetăţeni decât redarea acestui sit arheologic patrimoniului naţional. Compromisul electoral este aici la el acasă.

Prin urmare, dacă pe stâncă se află schitul, jos, în vale, se află satul de romi, iar sub sat, mormintele geto-dacilor. Romilor le plac petrecerile pe manele, iar undele languroase urcă la schit, tulburând rugăciunea călugărilor şi odihna sufletelor strămoşilor noştri. Iată de ce, pe stânca schitului de la Cetăţeni, trăieşti un sentiment al neantului, o invazie subtilă, corozivă, insidioasă a nimicniciei. Astfel că practica spirituală a credinţei creştine este aici, din cauza acestor oameni, unii dintre ei chiar damnaţi, expresia ultimă a vieţii monahale sacerdotale. „Sanctuarul dintre stânci” dizolvă toate antinomiile: devoţiune-demologie; sacru-profan; lumină-întuneric; exaltare-disperare etc. Este un loc care uneşte asceza cu desfrâul, iubirea cu păcatul, grandoarea cu nimicnicia, disperarea cu resemnarea. Numai Emil Cioran ar fi încântat de o asemenea privelişte. Sus, pe stâncă, asceza; jos, în colonie, desfrâu. Pe versanţii stâncii au fost cândva chilii, dar acum acestea şi-au astupat intrările, spaţiul lor nu mai există, ca şi cum nu ar fi fost niciodată. Pe tot parcursul drumului ce urcă la schitul din vârful stâncii, romii te întâmpină cu mâna întinsă, punându-ţi compasiunea la încercare. Ce destin funest are acest loc sfânt!

Iată dar cum priveliştea hipnotică a schitului din vârful stâncii este anulată de imaginea de jos, din vale, de colibele romilor, atât de rudimentar făcute. Religia megalitică a geto-dacilor s-a transformat într-o religie a cadicităţii vieţii romilor. Au rămas, desigur, urmele nevăzute, amprentele inefabile ale unei estetici dacice. Însă prezenţa din vale a romilor face din împrejurimi o estetică a urâtului mântuit, un fel de ţinut al lui Stix, glorificat şi asumat de noi. Cât amestec este în aceste imagini! Cât de mult ne demască indiferenţa şi ignoranţa această colonie de romi! Ce curaj abisal au călugării de aici, care bat clopotele cu nădejde pentru a alunga spiritele rele, dar şi pentru a acoperi undele languroase ale manelelor. Cum să te pui în acord cu acest loc? Cum să te pui în raport cu ceva ce-ţi produce ameţeli. Sanctuarul acesta nu mai primeşte ofrande, dar se sacrifică pe sine. Dacă aş fi înţelept, aş spune că ambivalenţa acestui loc nu trebuie să mă mire. Doar aşa este şi viaţa: sus, tărâm paradisiac, jos, purgatoriul lui Dante. Şi, totuşi, nimic nu este mai misterios, mai minunat, ca zidul schitului care ţâşneşte din stâncă asemenea unui meterez făcut să se împotrivească scurgerii timpului. Iar călugării nu-mi stârnesc decât o sinceră admiraţie, pentru că ei s-au îndepărtat de lumea pe care o descriu aici, nu şi de Dumnezeu. Părăsesc acest loc având în gând să fac un studiu despre demoni, dar, din nou, în faţa imaginii din vale, în mijlocul romilor, mă simt confiscat şi firav, despuiat de secrete. Ochii acestor oameni mă iscodesc fără milă, înfigându-şi suliţa privirii lor drept în inima mea. Şi totuşi, sanctuarul dintre stânci se deschide spre lume, se dezvăluie de pe stânca împădurită în grandoarea misiei lui, cea a ortodoxiei noastre, în care nu se poate respecta mai bine cererea lui Iisus Hristos de a-ţi iubi aproapele, indiferent cine este acesta, ca pe tine însuţi. Iar din partea candidaţiilor pentru funcţiile bugetate ale comunei Cetăţeni nicio vorbă despre sanctuarul dintre stânci, purtându-şi conştiinţa spre alte compromisuri electorale.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio