Când am citit, în „Jurnalul” lui Alex Ştefănescu, că, după apariţia „Istoriei”… sale, un contestatar a scris, negru pe alb, că păstrează o sticlă de şampanie „pentru a sărbători momentul fericit în care vom afla că Alex Ştefănescu a fost călcat de un tramvai”, nu mi-a venit să cred că omul poate coborî atât de mult sub patima blestemului.
Există, în literatura română, chiar o estetică a blestemului. „Blestem” de Tudor Arghezi sau parodia lui Topârceanu după Arghezi, sau „Blestemul de dragoste” al lui M.R. Paraschivescu sunt exemple puternice ale genului.
N-am crezut însă niciodată că blestemul poate deveni armă politică. După cum n-am crezut că, în secolul atâtor descoperiri tehnologice, televiziunile române pot apela – cică pentru… rating! – la babe, la vrăjitoare, la „vizionari”, la ghicitoare. Pe aici, pe la ghicitoare, umblă şi mulţi oameni politici!
Unele televiziuni au speculat şi mai departe şi au redat, cu amănunte, procesul unei fâţe (care umblă mai mult dezbrăcată prin studiourile TV şi pe stradă), foarte supărată că ghicitoarele au escrocat-o… De!
Cineva mi-a atras atenţia asupra unui text din „Contemporanul”, intitulat „Încă o instituţie care nu face nimic: instituţia blestemului”. Mai înainte, fac nişte precizări. Este de bon ton să critici parlamentul, să-l demonetizezi, să-l vezi ca pe o adunătură de mafioţi, de nenorociţi ajunşi în fruntea ţării, de analfabeţi ş.a.m.d. Politicianul român, mai ales cel ales prin vot, este văzut mai mereu de tot râsul şi, ca atare, merită să-l faci… albie de porci!
Funcţionează, aici, nu numai dihotomia Putere – Opoziţie, funcţionează nu numai o inerţie întreţinută cu osârdie mai ales de mass-media vizuală, ci şi anumite frustrări. Cele mai multe sunt legate de viaţa economică a ţării, de perspectivele acesteia, de buzunarul populaţiei… De aici îşi trag verbele şi epitetele multe atacuri la persoană, unele la marginea penalului. Ce trebuie făcut pentru impulsionarea clasei politice? Autorul din „Contemporanul” vine cu o soluţie surprinzătoare, pe care v-o înfăţişăm: …”pentru ca politicienii noştri să înceapă să mişte ceva – trebuie să fie ameninţaţi cu blesteme”.
Şi mai departe: „Afurisiţi-i, caterisiţi-i, excomunicaţi-i, trimiteţi-le duhurile rele asupra lor, rostiţi imprecaţii înfiorătoare, dansaţi sub lună plină, aruncaţi-le pisica moartă la poarta parlamentului şi a guvernului, deocheaţi-i, incantaţi-i, scuipaţi-i a rău, smulgeţi-le câte un fir de păr şi vrăjiţi-l, înţepaţi-le efigia şi daţi-i foc, spurcaţi-i în toate felurile posibile căci sufletele lor «tradiţionale» numai la asemenea acţiuni şi cuvinte pot răspunde”.
Cine s-o facă? „Aici trebuie să intervină Biserica şi aici îşi va îndeplini menirea socială (mult mai mult decât în crearea de cantine pentru săraci): în revigorarea instituţiei blestemului”. …Un punct de vedere inedit, pe care am considerat că nu-i rău să-l cunoaşteţi…
