Zilele trecute, înainte de a avea loc crima care a îngrozit o ţară întreagă (n.r. – tânăra împinsă în faţa metroului, la Bucureşti), am publicat retrospectiva anului – un top al celor mai citite articole. Remarcam că faptele violente (crime, accidente, trafic de persoane) ţin în continuare capul de afiş, asta deşi ziarul nostru nu alocă mai mult de o pagină pe zi acestui gen de evenimente. Considerăm că e mai util să scriem despre problemele economice, administrative, culturale, probleme care, odată rezolvate, contribuie la bunăstarea populaţiei. Şi totuşi…
La teatru, cu nebunii după tine
Degeaba vorbim de bunăstare, de culturalizare, de lucruri frumoase, câtă vreme trăim pe un teren minat. De pildă, astă-vară, când mă deplasam către Teatrul „Al. Davila”, am fost agresat de un individ cu evidente probleme psihice, care m-a urmărit şi a insistat să-mi dezvăluie detalii despre „Apocalipsa din septembrie”. În altă seară, un om cu panouri inscripţionate cu mesaje doar de el înţelese l-a băgat în sperieţi pe cel mic. Bine că n-am avut ghinionul să mă confrunt şi cu bolnavi mintal violenţi – aşa cum a păţit sărmana femeie de la Mioveni care a sfârşit înjunghiată în stradă! Alţi nebuni, dar fără fişă la psihiatrie, comit aşa-numitul omor din culpă, atribuit în urma unor accidente rutiere provocate ba din teribilism, ba din neatenţie, ba din pricina oboselii, a alcoolului sau a altor substanţe psihoactive. Cred că o statistică îmi va confirma faptul că teribilismul (acţiunile impulsive, în general) constituie principala cauză a accidentelor grave.
Acele câteva secunde (de la declanşarea impulsului şi până la finalizarea acţiunii) sunt suficiente pentru a termina un om, o familie. În acest interval, victima este cu garda jos şi nu are timp să se dezmeticească, să se protejeze. Cazul fetei de la metrou care a scăpat la primul atac este o excepţie. A fost un reflex de autoapărare norocos, pentru că mai era doar o palmă până ajungea jos, în faţa metroului. Acelaşi reflex l-a avut şi cea de-a doua victimă, dar, din păcate, picioarele nu au ţinut-o şi nenorocirea s-a produs. La fel se întâmplă şi când un individ pătrunde cu maşina pe contrasens şi te trezeşti practic cu el în faţă. Ai, în cel mai fericit caz, fracţiuni de secundă pentru a trage de volan şi a încerca să eviţi coliziunea frontală.
Unde ajungem?
Vorbim, aşadar, de clipe de nebunie care, din punctul meu de vedere, nu sunt altceva decât o explozie de furie, o defulare a frustrărilor, a nemulţumirilor, a tuturor neajunsurilor care-l apasă pe individ. Sau, în cazul unei persoane cu probleme psihice, o manifestare în cadrul unui episod psihotic. Toate ar putea fi controlate dacă respectivii (şi mai ales cei din jurul lor) ar băga de seamă că nu este în regulă ceva şi ar lua măsurile necesare.
Şi aşa ajungem la miezul problemei: oamenii nu mai sunt atenţi la ce se întâmplă în jur şi la cei din preajma lor. Tratează totul cu superficialitate, trăiesc într-o lume paralelă guvernată de Facebook, nefiind în stare să îmbrace o haină mai groasă sau să ia o umbrelă când văd nori negri deasupra capului. Asta pentru că prognoza meteo de pe telefon spune că, în curând, va ieşi soarele.
Dacă au în familie o rudă cu probleme psihice, nu-i interesează dacă şi-a luat pastilele, unde se duce şi ce face. Păi, uite unde se poate ajunge.
Dacă au în familie un vitezoman, îl văd ca pe un tip care „conduce sportiv”, care „le are cu covrigul” – nu ca pe un individ periculos ce poate produce oricând o tragedie.
Vă propun un mic exerciţiu: mergeţi pe Strada Mare din Piteşti şi observaţi oamenii care trec pe lângă voi. O să rămâneţi, poate, surprinşi când veţi întâlni anumite persoane (deloc puţine) a căror mimică, chiar şi fel de a privi („căutătură”) trădează anumite probleme de sănătate – unele foarte grave, şi nu mă refer la boli de stomac.
Nu trebuie să vezi pe cineva care urlă pe stradă sau pe acoperişul unei clădiri în fundul gol ca să zici că ai dat peste un nebun. Da, ăla e nebun de legat, dar măcar din partea unei asemenea om ştii la ce să te aştepţi. Eşti în gardă. Mult mai periculoşi mi se par indivizii care acţionează în tăcere şi, aparent, sunt normali. Un medic poate pune un diagnostic precis, însă până acolo e, de cele mai multe ori, o cale foarte lungă şi anevoioasă.
Mentalitatea ne omoară
Trăim în ţara unde puţini recunosc şi acceptă că au o problemă, familia şi apropiaţii îi „acoperă”, iar rezultatele sunt cele pe care le vedeţi. Din păcate, nu se vede vreo ieşire din situaţia asta, pentru că, în cazul de faţă, acţiunea înspre vindecare trebuie să plece de jos în sus, de la individ şi familia acestuia, nu de la doctori şi ministere.
Spunea un psihiatru de la Bucureşti despre oamenii al căror comportament trădează probleme de sănătate mintală: „Ei pot nega cu uşurinţă, asta nu înseamnă că problemele nu există. Foarte probabil, nu au fost văzuţi niciodată de un psihiatru. Grav e că ajung la cabinet sau la spital când deja simptomele s-au agravat sau după ce au comis fapte antisociale. Ca în cazul oricărei afecţiuni, dacă este descoperită din timp sunt şanse mai mari să fie ţinută sub control.”
